Schimbări intrinsece (1). Pământul

Simt cum în mine a început o schimbare, mă transform uşor din citadina care strâmba din nas la pata de noroi de pe stonefly-şi într-un hibrid în curs de împământenire.
Am plecat din oraş pentru că ne săturasem de prea mulţii oameni din preajma noastră, de arşiţa verii, de reguli stupide impuse de majoritate, de paturi procustiene în care nu (mai) aveam loc, de tipare strâmbe. N-a fost chemarea vreunui glas atavic, nici vreo dorinţă de a fi mai aproape de divinitate, natură, firesc…; nu căutam şablonul original şi nici n-aveam în minte satul bucolic, n-am venit cu ideea de a munci pământul şi-atât, ştim că ne-ar depăşi puterile.
Acum un an nu mi-aş fi închipuit cu câtă bucurie voi răsfira printre degete (ce-i drept, cu mânuşi) bucăţele de pământ, n-aş fi crezut c-o să observ că acesta cere apă, cu atât mai mult că mi se va strânge inima văzându-l cum suferă, senzaţie pe care o încerc acum şi când văd un teren plin de buruieni. Pentru mine oferta necondiţionată a pământului mi-a fost o continuă mirare: eu am plantat seminţe şi le-am udat, pământul mi-a crescut plăntuţele. Pentru prima dată am văzut cum creşte o plantă. Chiar una pusă de mine. De la zbenghiul verde la fructul copt. E un miracol.
Apoi, nebănuita paletă de mirosuri: dimineaţa, pe rouă, pământul miroase a viaţă, în plin soare are o vagă tentă de cărbune ars, când e udat seara miroase a libertate.
Ne-am mutat pentru că voiam libertate. Ne-am comportat precum arţarul canadian crescut în seră pe care l-am cumpărat în primăvară: la început l-am ţinut în casă, apoi l-am scos peste zi în grădină, treptat l-am lăsat şi noaptea afară şi după o vreme l-am plantat. A stat el înfiorat câteva nopţi, dar ştia că-i bine şi-i plăcea. Şi noi, uşor, ne adaptăm de la asfalt la pământ.