Schimb confort urban pe libertate rurală (55). Uşi care n-au învăţat că locul lor e în toc

Uşa noastră de la intrarea principală, cumpărată toamna trecută, a fost făcută din lemn verde plăcut mirositoriu. Soarele din vară a uscat-o, prilej cu care a apărut în josul ei o mândră fantă prin care în primă fază trecea lumina, mai nou – şi frigul. Tot în vară ansamblul uşă-toc a căpătat pe alocuri o duioasă curbură de la axa verticală, depărtând uşa de prag cu câţiva milimetri. Tehnic, a găsit Răzvan soluţii pentru ambele apariţii, nici frigul nu mai intră, nici lumina nu mai iese.
Clanţa de la bucătărie nu se mai închidea (sărise arcul) şi ca să stea închisă uşa trebuia s-o încuiem. Neplăcută situaţie în prima fază, de-a dreptul enervantă după o zi. Dar a reparat-o minunea de domn al meu, prilej cu care a pus şi nişte ceva de ungere în yală, „ceva”-u care îi asigură o mândră bioenergie lipicioasă cheii. Acum suntem în negocieri pentru uşa de la baie care are prostul obicei să agaţe sub ea diverse chestii scârţâitoare, eu spun c-a rămas mare şi Răzvan nu mă crede, se amuză şi nu ia nicio măsură în direcţia solicitată, întru agasarea mea. Celelalte uşi fac bine mersi, par educate şi nu încearcă să ne creeze vreun disconfort, numai că uneori, din cauza umezelii, se închid mai greu. Curând o atenţie specială vor solicita porţile mari; un stâlp al lor a avut o întâlnire explicită în vară cu o bară de maşină şi se închid mai greu acum, disconfortul nostru crescând proporţional cu scăderea temperaturilor exterioare, cu codurile galbene de ploi şi cu umezeala.