Schimbări intrinsece (4). Oraş

Îmi pare rău că am plecat din oraş? Categoric nu. M-a uimit până şi uşurinţa cu care am părăsit apartamentul. Singura constatare, când îl golisem şi măturam, a fost „măi, dar mare e!”. Patru camere decomandate, baie şi wc de serviciu, izolaţie termică, patru niveluri la bloc, zece apartamente pe scară, vecini de scară decenţi. O zonă curată, cu copaci de 40 de ani, verdeaţă, bănci, alee pietonală generoasă, cu pădurea, piaţa, şcoala, staţia de autobuz şi non-stopuri la doi paşi.
De când ne-am mutat am fost de mai multe ori şi de fiecare dată m-am bucurat. Fostul nostru apartament arată acum altfel, e alb, cu multe spaţii libere, tineresc-minimalist; e altă „casă”. Nepotul meu preferat locuieşte acolo, Maria, prietena mea din copilărie şi naşa fetelor, pe scara de vizavi. De fiecare dată, ne-au oprit foşti vecini să ne întrebe cum ne e, ce mai facem, unii ne compătimesc, alţii se bucură pentru noi, lui Cristi i-am făcut poftă de mutat (el e dintr-un sat de munte), altora – de visat cum ar fi să aibă şi ei casă pe pământ.
Mă întorc, de fiecare dată cu scop clar, acolo unde mi-am petrecut atâţia ani, unde mi-au crescut fetele. N-am emoţii, n-am nostalgii. Însă mi s-a schimbat percepţia, văd lucrurile altfel şi invariabil ajung să mă întreb de fiecare dată: cum de-am putut sta acolo atâta vreme?
Tavanul din casa scării e afumat, pereţii bleu migrenă – juliţi, pe mozaicul mat straturi succesive de murdărie de aşază de 40 de ani, lumina e chioară, oareşce miasme se iţesc de la subsol. Şi, raportat la majoritatea blocurilor, e o scară îngrijită, cu oameni gospodari. Băncile de pe alei sunt obosite, iarba alternează cu pete de pământ uscat, canalele împrăştie un iz fetid, asfaltul ba arde, ba e plin de bălţi, iar câinii blocului, altă dată impresionaţi prin statură, acum mi se pare c-au rămas mici.
În piaţă, zemurile lunecând printre tarabe arată la fel ca lichidul ce se scurgea din containerele mari, în vremea pepenilor, când eram copil, şi căruia îi spuneam, nu ştiu de ce, şliboviţă. Au până şi acelaşi miros, dar de o intensitate mai scăzută, cred că frigul e de vină. Zgomot, strigăte, o manea mică, o bormaşină, câteva claxoane, ceva gaze de eşapament, linii prea drepte, gri. În staţie – coji de seminţe, pahare goale, ambalaje pe jos, iar oamenii… oamenii sunt trişti.
Nu vedeam. Acum văd. Mă aşteptam ca unele cestiuni să-mi lipsească. Da: piaţa în preajmă, pet-shop-ul şi non-stopul din staţie. Mă aşteptam ca uneori să-mi fie dor. Da, îmi este, de clincheţitul copiilor ieşind de la şcoală. Mă aşteptam ca în unele privinţe să am regrete. N-am.
Îmi pare rău că am plecat din oraş? Categoric nu. Am schimbat confortul urban pe libertatea rurală.