Like?:)

marți, 7 iunie 2011

Schimb confort urban pe libertate rurală (135). Locul puilor de găină în lanţul trofic, I

Vineri era programat să mergem după pui, vorbise domnul meu cu dom’colonel să luăm 15 pui de curte, coloraţi, mai răsăriţi decât tentativele adoptate de cloşca noastră, care, între noi fie vorba, sunt incredibil de obraznici. Puii noi sunt cam la 700 de grame fiecare, aleşi pe principiul „primul prins, primul băgat în cutie”, că aveau un spor la alergat şi la zburat încât rapid ne-au trecut ideile de genul „să fie atâţia cocoşei”, „nu prea-mi plac găinile albe” şi alte mofturi asemănătoare. Doamna îmi spune, zâmbind trist, dar fără urmă de acuză, că zilele trecute i-au fost luaţi de către o pisică, pe timp de zi, şapte pui. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama că pisica în vizor era Figaro, despre care lumea, de la bun început, ne spusese că e hoţ, stricător şi mănâncă pui. Îmi părea de domeniul fantasticului ca un motan de trei kile şi un pic să poată fura o găinuşă de 700 gr, să sară gardul cu ea, s-o ducă cine ştie unde şi apoi să se întoarcă şi să facă repetir până la şapte. N-am spus nimic, dar mi s-a părut un mit rural care, ca orice mit, are vagi tangenţe cu realitatea, că doar anul trecut am avut şi noi pui şi nu i-a furat nicio fiară fioroasă.
Am pus noi cele 15 înaripate în două cutii din carton, am mers acasă şi le-am plantat pentru moment în chioşc, până se lăsa noaptea, să-i putem duce în curtea păsărilor diminuând riscul de-a fi „educaţi” de găini. Deasupra cutiilor am aşezat, ca măsură de siguranţă, nişte bucăţi de pal ca nu cumva vreun câine harnic şi curios să vrea să vadă ce-i acolo şi să evadeze înaripatele. Jinx şi Zombie – curioşi foc, Figaro – în plimbări, Hades, Castor şi Polux adulmecau de la distanţă.
Eram pe terasă, vorbeam la telefon, când apare Figaro cu un pui roşcat în gură; da, de 700 de gr, din puii proaspăt aduşi; mă uitam la el şi nu înţelegeam cum de are forţa să care ditamai namila, raportată la talia lui. Îi arăt prin semne lui Răzvan (care îi ia prada motanului), închei brusc convorbirea şi mergem să vedem ce s-a întâmplat în chioşc. Palul de pe una din cutii era un pic deplasat, capacele un pic coborâte, înăuntru – restul de pui intacţi, dar foarte tăcuţi. Priveam şi nu puteam să cred – de altfel, nici acum nu înţeleg - cum a reuşit Figaro să „vâneze” în condiţiile date. Am luat puii şi i-am pus în cele două cuşti goale de iepuri, în a treia fiind deja cloşca şi adoptaţii ei.
Figaro dădea ture nepricepând ce avem noi cu el, care ne adusese ofranda la picioare. Mi-era şi milă de el, a trăit pe cont propriu doi ani, până a considerat că îi place casa noastră, trebuia să mănânce şi el ceva, a căpătat experienţă în găsit hrană (primăvara trecută a venit odată cu o pulpă de pui friptă, caldă, altă dată cu o bucată de ficat friptă pe o singură parte), asta e, lanţul trofic. Dar cum să-i explici omului de la ţară că motanul nostru e mai sus în ierarhie şi e firesc să vâneze puii pe care el i-a crescut în casă până au depăşit o jumătate de kilogram?!
- va urma -

2 comentarii:

cristina spunea...

este cert ca figaro n-are absolut nici o vina, dar daca situatia se inrautateste si ajunge sa vaneze si puii tai, ce-o sa faci?

simf spunea...

@cristina - ceea ce s-a si intamplat. un bob zabava si scriu.

4me

stats

:-D