Schimb confort urban pe libertate rurală (173). Mâțe negre și vecini

* Motanul nostru negru (de parcă am avea și alte culori) Zombie este un tip tare protector, are grijă de mine și, cum vremea s-a răcit, nu mă mai lasă să stau cu ușa de la bucătărie și cu geamul de la locul de masă deschise simultan; în acest scop, aduce câte un șoarece foarte viu pe terasă și-l vânează cu predilecție pe pragul ușii de la bucătărie, convingându-mă astfel s-o închid. Și așa nu mai stau în curent. După ce se plictisește, omoară monstrul și-l lasă fix în mijlocul terasei; acolo îl găsește promptă Mașa, îl adulmecă, îl mârâie, îl scuipă și face ca apucata când îi luăm bunătate de distracție și-o aruncăm. Mâțuca noastră acumulează experiențe, deja nu își mai scutură lăbuțele când e ud pe afară, nu mai încearcă să-și lipească năsucul de ușa de la sobă și a învățat să ceară afară din dormitor, adică în extindere, unde are castronul cu nisip. A crescut incredibil, când se urcă pe internita de la magazie trebuie să ne uităm cu atenție – e subțire ca orice junior, dar e lungă bine -, altfel pare o pisică adultă.
* Pe terenul de peste drum de noi, cel cu livada de pruni, sâmbătă a fost chef: nea Gică (i se spune Rătăcitul), proprietarul, a împlinit 81 de ani și soția lui 72. Ani de căsnicie au vreo 55, împliniți tot cam pe-acum. Livadă cosită și greblată, mese întinse, familie extinsă (vreo 30-40 de persoane), de la prunci la veterani, muzică populară, la mulți ani pe trei voci; mi-au plăcut modul lor de a marca evenimentul multiplu, firescul sărbătorii și destinderea caldă a participanților. A fost și vremea frumoasă, și meritau să fie, că altfel cheful s-ar fi ținut la ei în curte, cam la 1 km distanță; și cum casa e la stradă, au preferat lângă pădure. Duminică, nea Gică a venit la noi (prevăzut cu un bidon de țuică, mulțumire că i-am „dat curent”) și ne-a anunțat ferm că vine într-o duminică și ne ia cu căruța „că tot n-ați mers vreodată cu căruța” (greșit, am mers toțí patru, dar nu era frumos să-i stricăm omului bucuria) și ne duce să ne arate ce gospodărie are el, facem acolo un grătar, bem o țuică, un vin natural, un sirop de casă pentru domnișoare. N-a înțeles el de ce n-am mers la chef, dar a acceptat ca pe-o ciudățenie de orășean; și ne-a povestit cum s-a mândrit el cu noi în fața invitaților: „orășeni, domne, orășeni get-beget, intelectuali, da' fără fumuri ca unii dă p-aici”.
Nea Gică e mic, slab dar vânos, plin de energie și cu un chip aspru brăzdat de riduri precum pământul în secetă; tanti e mică-mică, gârbovită de ani, are mersul apăsat sprijinit în baston, chipul luminos, blând și-o voce de miere. Dragi îmi sunt!