Și roșcatele pleacă, nu-i așa?

Copil fiind, aveam vreo 11 ani cred, visam să am eu mașina mea, când o să fiu mare, musai Dacia 1300 și musai roșie. Mare ajungând, prima noastră mașină a fost chiar o Dacie 1300, roșie, fabricată cam prin anul când începusem eu să visez la ea. Domnul meu a botezat-o Roșcata și de când a adus-o a devenit amanta principală, din cauza ei R. lipsea de-acasă – o repara în parcare, cu amicii la o bere, nu contează că nu era stricată -, ei trebuia să-i ia boxe Pioneer și alte minuni, pentru ea a cumpărat primul player de mp3 (din cel mare, care mergea cu CD-uri și care a costat o avere). Roșcata ne-a plimbat prin toată țara, peste 1000 de km per concediu, ea ne-a dus fetele să calce pe istorie și geografie; mereu smerită, nu ne-a lăsat niciodată în drum sau la greu, modestă - se lăsa reparată pe marginea drumului, hărnicuță – ajungea pe coclauri unde posesori de 4x4 se sfiau să-și aducă bijuteriile. Cu Roșcata am cărat de la apartament la casă majoritatea lucrurilor noastre, ea a adus în curte ciment, nisip, pietriș, OSB, polistiren și nenumărate articole pentru construcții și amenajări de confort generatorii.
Acum Roșcata a plecat de la noi, s-a transformat într-un talon care nu știu cui va folosi.
Văd chipurile fetelor dormind pe banchetă în drum spre Gura Portiței, aud glasurile lor cântând Pasărea Colibri, simt miros de sendvișuri cu brânză topită și parizer.
A fost odată ca niciodată.