Ce-am-mai-făcut

Mă uit în fiecare zi spre grădină să văd diferenţe, compar cu pozele de-acum un an şi concluzia rămane aceeaşi: primăvara asta e puţin cam întârziată.
Grădina e cam în stand by, acoperită parţial cu zăpadă, în curte s-a cam înnegrit, au apărut trandafirii, levănţicile, salvia, o primulă şi câteva tufănele care au şi ceva frunzuţe noi şi verzi. Ghioceii, toporaşii, bânduşele, zambilele, lalelele sunt încă învelite în plapumă de omăt, dar ici colo au apărut zbenghiuri verde rozaliu, probabil narcise.
Conform aşteptărilor generate de faptul c-am dat constant zăpada de lângă casă, nu s-a mai infiltrat apa în beci; dar a intrat generos prin acoperişul construit la extindere de meseriaşii aduşi de noi, fapt care ne-a surpins, că până acum lucrarea părea în regulă. Că sunt buni meseriaşi e dovadă şi faptul că aleile de ciment turnate de ei se macină, spre diferenţă de cele moştenite, care sunt de-a dreptul beton.
Încă nu pot ajunge la poartă (deci nici primi musafiri când sunt singură, mai ales că trebuie ţinuţi şi câinii) sau pe potecile grădinii, dar mă plimb pe aleile betonate, merg până în chioşc, stau câteva minute pe şezlong; drumul e plin de capcane când feline, când canine, că vin dihaniile noastre să-mi aducă omagiul lor sincer. Şi mă împiedică; şi mă încurcă; şi-mi dau senzaţii tari, dar ştiu că nu vor să-mi arate decât că se bucură c-am ieşit printre ei.
Am mult de lucru şi nu pot să stau pe scaun decât câteva minute (ghipsul îmi este de la gleznă – umblu încălţată doar în papuci largi – până sus pe coapsă – ca să nu mă deranjeze trebuie să ţin piciorul ridicat pe o pernă, să apară un unghi de vreo 8 grade faţă de pat), m-am plictisit crunt şi abia aştept să se termine cât se poate de bine odiseea. Domnul meu mi-a luat deja orteza – un fel de tulumbă din burete şi plastic cu nişte sisteme de reglare pentru genunchi – şi pe 13 sper să nu-mi schimbe ghipsul cu altul, ci să mă lase să mă bucur de noua achiziţie reglabilă.
Neputând să fac mai nimic în astă perioadă (vreo două săptămâni chiar nimic), domnul meu şi copilul nr. 2 au preluat sarcinile uzuale. Nu le e nici pe departe uşor, mai ales că fix pe creşterea îndatoririlor s-a suprapus o gripă de capitală adusă cado de copilul nr. 1; frustrant pentru mine de două ori, unu – că mă simt povară, doi – că mi se pare că lucrurile nu-s niciodată făcute cum trebuie (femeile înţeleg de ce). Dar văd şi partea plină a paharului: din zi în zi îmi creşte mobilitatea, pot face mai multe, uneori prea multe, după cum mă lasă domnul meu genunchi să înţeleg ulterior, când se revoltă.
Câinii sunt supăraţi rău pe vulpile în rut şi latră continuu către pădure, spre enervarea personală, că nici gândurile nu mi le aud dacă sunt pe-afară, pisicile sunt tare încântate de prezenţa mea acasă, dorm în dormitor înşirate care cum poate, iar eu trebuie să fac slalom printre ele. Maşa îmi aduce jucării în pat, Jinx îmi face cadou păsări prinse de el, Zombie îmi povesteşte mai mereu câte ceva. Găinile cam fac ouă şi nu le suspectez c-ar şti ceva de creşterile de preţuri, au avut într-o dimineaţă şi-o vulpe musafir săritoare de gard – a fost domnul meu pe fază şi nu s-au înregistrat pierderi – şi sunt tare vorbicioase de la o vreme. Au apărut păsărele multe în decor, ereţii parcă au înnebunit în zborul lor planat şi-am văzut, pentru prima dată, un uliu c-o găină în gheare. Roşcată.
În rest, vreau să treacă mai repede timpul.