Viaţa-i frumoasă, băieţi

Urăsc momentele când, fără vreun semn anterior, viaţa, aşa cum o trăiam, cum o ştiam, mi se schimbă. Brusc. Pentru totdeauna. Şi când constat, pentru a n-a oară, că ceea ce avem nu-i nici pe departe veşnic, nu-i dreptul nostru, ci doar un şir de întâmplări, mai fericite, mai triste.
Fost-am la medic; el – încântat de evoluţie, era şi într-o zi bună, mi-a expus perspective minunate în opinia lui. Apoi interdicţii: de-acum încolo, singurele sporturi permise sunt înotul (eu nu ştiu să înot), biciclitul pe teren fără denivelări sau la sală, şahul etc. Nu că m-ar fi bătut pe mine gândul să mă apuc acum de bungee jumping, dar interdicţiile mereu mă fac să mă strâng ca un arici şi să caut în minte modalităţi de a încălca regulile. Nu plimbări pe teren accidentat – mă şi gândeam, nu ştiam cum să-i propun -, nu cărat mai mult de 5 kg repartizate uniform pe ambii genunchi („Asta pentru moment.”, zic eu, gândind cu voce tare. „Da, pentru moment şi for ever.”), nu, nu, nu. Despre revenirea la muncă mi-a spus ortopedul că „mai vorbim” pe 27 martie.
Şi-acum să trecem la părţile bune care fac viaţa frumoasă. Am scăpat de ghips, iupiii, mi-a pus orteza ciorap de plastic cu tehnologie Nasa (evident, exagerez) şi în primă fază am avut senzaţia că fără greutatea ghipsului îmi iau zborul. Mi-a schimbat şi „unghiul de imobilizare”, am mai multă libertate acum (plus că orteza e cum 40% mai scurtă şi mi-a crescut considerbil confortul). Numai că, după atâta vreme de stat imobilizată, rotula mea acum vrea să plece în toate direcţiile în acelaşi timp, sau cel puţin astă senzaţie mi-o dă. Medicul m-a încurajat că în două zile o să ne învăţăm una cu celalată, aşa că probabil pe seară o să încep să mă bucur de noua achiziţie. Până atunci mă mişc cu maximă prudenţă, am grijă ca mâna dreaptă să mi se poată sprijini în orice moment de ceva (n-a fost cazul până acum, dar sunt nesigură) şi încerc să văd partea plină a paharului. Nu mai iau niciun fel de medicamente (a apărut un alt fel de durere, dar nu-i puternică şi este semn că trebuie repaos), pot să mă încalţ cu ce vreau eu (nu, din principiu nu port tocuri, sunt oricum destul de lungă), pot să stau pe scaun (dar nu mai mult de un sfert de oră, că începe domnul genunchi să se înfierbânte, să zvâcnească, să doară şi să se umfle), gleznei i-a revenit mobilitatea, pot să mă îmbrac şi cu altceva decât cu pijamale sau cu pantalonii de trening de fleece ai domnului meu.
Azi e o frumoasă zi noroasă de primăvară; e ziua ortezei.