Câinii sunt de-o lene incredibilă, ne
fac primirea când venim acasă numai așa, de bun-simț (scot capul,
ne văd și vin agale, de parcă ne-ar face un mare favor, ceva la
modul dacă tot sunteți voi, de ce să mai ies eu?).
Dorm tolăniți unde și când au chef, fac mofturi enervante la
mâncare, încearcă să evadeze pe poartă întru plimbare.
Castor e numai smocuri, nu stă
nici de nebun la periat, i-am cumpărat degeaba un pieptene rar;
arată crunt și miroase a câine ud continuu. Se distrează speriind
mâțucele – care-l scuipă ca apucatele și se fac omegă -, vine
și mi se lipește de picioare numai dacă-s umedă (și-mi rămân
fire de păr lipite), îmi trântește câte o lăboanță cu unghii
cu tot pe șlap de brusc îmi amintesc de cele sfinte. Reumatismul îi
avansează - în perioadele cu umezeală se ridică mai greu -,
răsfățul nu-i trece deloc, iar de la o vreme se conversează
frecvent cu câinii din sat.
Polux nu mai e gras, dar noi îi
zicem tot Grasul. Merge greu, nu prea mai iubește pietrele, dar se
joacă cu mingile și jucăriile de căței; cere atenție, vrea în
permanență mângâiat sau periat și umblă continuu după mine
prin curte când vorbesc la telefon.
Hades are zgardă nouă pe care
o urăște (nu că pe cea veche ar fi iubit-o), cât e soarele sus
fie stă la umbră, fie se ceartă cu șobolanii care au galerii pe
sub lemne. Când se răcorește vremea pleacă în partulare, e
ubicuu, verifică tot, ceartă tot și se înjură cu cocoșul prin
gardul de plasă. Aleargă și educă jucăriile, sapă ca după
petrol, vine la cerșit la bucătărie și e fericit când primește
bucăți de pepene, biscuiți sau napolitane.
Seara, când ies să văd stelele
înainte de culcare, toți cei trei câini merg cu mine; se opresc,
stau culcați cât eu nu mă mișc, apoi plecăm împreună, eu –
în casă, ei - la somn: Grasul – lângă atelier, Hades – pe
treptele chioșcului, Castor – sub bolta de vie, în fața ușii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu