Cu anii...

...îmi sunt mai dragi rudele, mă bucură mai mult prezenţa lor şi mi se face mai repede dor. Probabil simt rădăcinile mai bine.

...nu-mi mai e drag să merg la concerte, teatru, cinema, vernisaje, conferinţe şi alte locuri unde sunt mulţi oameni şi unde curg laude. N-am nimic împotrivă, dar nici în comun.

...simt timpul altfel, mai dilatat, mai cald, cu miez, mai al meu şi am vreme şi pentru lucruri care îmi plac, raportat la acum cinci-zece ani.

...nu mai ofer din roadele muncii mele, ci să aştept să mi se ceară; ceea ce oamenii primesc gratis aruncă gratis.

...nu mă mai ating acuzele nedrepte, nu mai încerc să-mi dovedesc nevinovăţia, strâmbătatea e în cel care acuză, mi-e uşor milă de el şi nu-mi doresc să fiu în locul lui.

...nu-mi mai ambalez cuvintele în amabilitate socială, transmit mesajul cât de succint pot, chiar dacă laconismul meu e cotat ca infatuare – cine vrea să înţeleagă mesajul o va face, cine nu, va căuta oricum pretexte.

...nu mai am răbdare şi nici nu mai vreau să explic, să mă explic oamenilor; fiecare înţelege ce vrea şi face ce poate, nu e responsabilitatea mea.

Când intri pe partea descendentă a vieţii, relaţiile interumane se filtrează, priorităţile se schimbă. Simţi că trebuie să faci ce-ţi place, nu ce trebuie, că ai nevoie de timp cu şi pentru tine, ai tăi, cei dragi, ai nevoie de răgaz.