În 15 ani

Mileniul trecut. Alcatel One Touch Easy – primul meu telefon. Albastru, cu antenă discretă, de-a dreptul minuscul pe lângă cărămizile uzuale. Abonament în Dialog (pentru cei mai tineri, Orange înainte să se mărite, cum şi pe Vodafone o chema Connex), 4 $ abonamentul (o avere, şi nu erau incluse minute sau sms-uri, noroc cu site-urile cu sms-uri gratuite). Pe-atunci, Piteştiul era bântuit de maxi-taxiuri, mai existau şi ceva autobuze, dar numai ocazional lumea mai circula cu ele. Să ai atunci un telefon mobil era echivalent cu a fi patron sau bancher, era jenant să-ţi sune telefonul în maxi-taxi (era implicit să ai bani şi atunci fie mergi cu maşina personală, fie cu taxiul), aşa că frecvent telefonul meu stătea pe mut.

Azi. Lângă pubelele din parcarea de la birou, o femeie cam la 55 de ani caută prin nişte cutii; brusc se răsteşte la cineva: avea căştile în urechi şi vorbea la telefon probabil cu o nepoată venită de la şcoală.

Mileniul trecut. Net pe dial-up, ni-no-ni, facturi uriaşe; apoi reţea de cartier pe BNC coaxial. Resumere de download, film luat de pe net in două zile (fără subtitrări).

Azi. Un puşti de 11-12 ani, pe băncile din centru, către un băiat mai mic: hai, bă, că s-a luat angribărdul!

Mileniul trecut. Cont la BRD, în lei şi mărci; card ataşat contului. Un singur bancomat în oraş, la sediul central al băncii. POS-uri nu existau, nu se putea plăti nimic de pe card, pe net nu erau acceptate plăţi din România.

Azi. În faţa unei bănci, o domnişorică negocia cu tatăl ei să-i dea cardul să plătească ea pe net un album de muzică (fuseseră la bancă să-i deschidă fetei cont, dar era prea mică). Îţi dau bani cash, tati!

Evoluăm pe repede înainte.