Satanismul rockerului de cursă lungă

• Rockul e fermitate şi nonconformism, mesaj şi îndemn, trezire şi energie, revoltă şi libertate, atitudine şi mod de viaţă, exuberanţă şi echilibru, pasiune şi raţional, unitate şi metafizică, e aspiraţie a ruperii lanţurilor.
• Rockerii beau bere şi socializează îndelung, se simt bine în pielea lor şi n-au nevoie de să fie confirmaţi de societate; au un nivel de educaţie care îi împiedică să se uite la Acces direct şi la Capatos şi nu-s asistaţi social.
• Rockul nu e o preferinţă de moment, e opţiune pe viaţă, nu-i modă sau înregimentare, război sau asuprire, somn al raţiunii sau uniformă. Rockul e muzica lupului solitar, nu a oii din turmă.
• În rock nu rămâi blocat în timp, din anii 50 până acum prin el curge aceeaşi sevă şi leagă, cu fire nevăzute, toate genurile între ele, mai noi, mai vechi. Asculţi cu egală plăcere piese din 1960 sau din 2015.
• Rockerilor nu le place politica, dar le plac culoarea negră şi motocicliştii, gecile din piele şi montaniarzii, bocancii şi spaţiile deschise. Membrii trupelor rock nu-s vedete ocupate păzite de racheţi şi dau autografe cu markerul pe braţe.
• Rockerul te acceptă cum eşti, nu-ţi cere să te schimbi, nu e deloc obedient şi din ochi îi ies văpăi când vede o nedreptate. Când s-a ieşit în stradă pentru Arafat sau pentru uniţisalvăm erau nenumărate tricouri negre şi geci de piele, nu eşarfe burberry sau pălăriuţe şic.
• Rocker fiind, recunoşti un alt rocker, îl simţi dinainte să vorbeşti cu el. Comunitatea fiecărui oraş nu-i mare, îi cam ştii din vedere, ajungi să te saluţi cu ei, să schimbi zâmbete pe stradă.
• La un festival rock, e firesc să fii îmbiat de un necunoscut zâmbitor cu o bere, e natural să ţopăi fix cum simţi şi nimeni să nu te judece, e normal ca un bărbos de 30 şi de ani să-ţi ţină fiul de 6 ani de mână şi să danseze uşor cu el, să-ţi facă loc să ajungi cu copilul pe umeri mai aproape de scenă, să vadă trupa de-aproape.
• La un concert rock timpul nu mai există, se crează o admosferă imposibil de descris, energie şi legături, explozie, bucurie şi uitare de sine, eşti parte a unui val în care ţi-e drag să te afli.

Când îţi creşti copiii cu Pink Floyd şi Jethro Tull, când le arăţi şi explici The Wall în gimnaziu, când le traduci versuri şi le descifrezi mesajul, ştii că ei nu-şi vor întreba niciodată prietenii de orientare sexuală sau politică, de religie sau preferinţe culinare – ele nu contează nicicum, contează doar omul şi vibraţia comună.
Recunosc, am fost nişte părinţi iresponsabili, ne-am abuzat copiii din fragedă pruncie cu Ozzy, Def Leppard, Sfinx, Queen şi The Doors şi i-am mai şi dus la concerte şi festivaluri de alternativ, heavy, hard, grunge. Acum au devenit dependenţi de asta din vina noastră.