Hades

L-am adoptat de la Adăpostul AULIM de la Smeura în primele zile din mai 2010, ni s-a spus că are 6 luni, așa că am hotărât că e născut în ziua în care noi ne-am mutat: 1 noiembrie 2009. Avea crotalie cu ultimele cifre 666, așa că i-am spus Hades.

Am muncit luni în șir cu el să-i atenuăm traumele generate de oameni, domnul meu trebuia să-și dea cu țuică pe mâini ca să accepte Hades să fie mângâiat, prietenos maxim n-a fost niciodată cu niciun străin, iar cu bărbații a avut mereu o problemă.  

A făcut cam ce și când a vrut, i-au plăcut dulciurile, în special eugeniile și biscuiții, cârnații și gâturile de pui, laptele și pepenii. A făcut echipă cu toți ceilalți câini, a tolerat pisicile, cu Jinx și Mașa chiar a fost prieten. 

Miercuri de dimineață i-am pus, ca de obicei, suplimentul de hrană; l-am strigat, n-a venit – nu era bai, că așa făcea când îl apuca. I-am pus salteluță nouă în căsuța – o haină din piele pensionată de Ana. După câteva ore, mâncarea era neatinsă; l-am chemat iarăși, degeaba. Am plecat să-l caut, strigându-l; Pepsi m-a dus la el: lângă atelierul domnului meu, ușor ascuns, lângă o groapă la care muncea să sape de câteva zile.

Acum e sub nucul central, trei nuci cu trei câini odihnind sub ei; Răzvan i-a scos zgarda – animalele trebuie să fie libere – și i-a pus țuică pe mormânt.

Hades. 1.11.2009-9.12.2020. 

Eternitate lină, băiat!