Vacanță 2022. Herculane

Dacă e septembrie, după ce începe școala, pentru noi e vacanță, așa că am plecat la drum, pentru că vocația de hoinar cu drum se ține. Punct terminus: Băile Herculane, pe care nu le mai văzusem din 2007. Drumul a fost bun, dar crunt de plictisitor, drumuri expres (prescurtare - DEx, fapt care m-a amuzat), european, național – pe Craiova. De la Orșova la Herculane, o frumusețe, și drumul sinuos, și Valea Cernei – cea mai frumoasă vale pe care am văzut-o -, nu știam unde să mă uit mai repede; prima oprire - la gară, tot mai bătrână și mai obosită, dar încă frumoasă. Hai în Piața Hercules; piața e refăcută, piatra cubică a pavajului e mărginită de trotuare din ceva piatră, borduri, iluminat fain și în ton cu ambientul, se lucrează la spitalul militar, celelalte clădiri însă mor ușor.

Un magazin de suveniruri deschis (cu o doamnă amabilă), deschis și Muzeul Băilor Apollo (prețuri nesimțite), în rest, totul închis, trist cumva; 6 lei ora de parcare (prin sms), o unică terasă, de fapt, niște mese și scaune scoase pe trotuar: 25 lei porția de cartofi prăjiți. Mergem spre centru; îmi freamătă nările de la mirosul de sulf (mi-a fost dor de tine, Herculane), frig și ploaie, hai la 7 izvoare calde. Ștrandul (mi s-a părut mai mare, mai modern, cu tobogan) era închis de la 1 septembrie din cauza frigului, dar la cădițe era agitație mare, hârtia igienică zbura duios (nu prea sunt wc-uri în zonă): dacă nu există riscul să iei vreo boală de piele, ai toate șansele să agăți o hepatită.

Am fost la piscina termală La Mâțu, apa, faină, că așa e ea, dar și mai faini oamenii de-acolo: ca într-o familie mare unde te întorci acasă, tragi șezlongul, arunci pe el rucsac, chei, portmoneu, telefon, apoi intri în apă. Inițial am crezut că acei oameni se cunosc între ei; nu, sunt turiști, dar așa e atmosfera locului, zâmbet, zen, oamenii vorbesc între ei, iese cineva din apă: merg să-mi iau o cafea, mai vrea cineva? Munte și Cerna, pisici prietenoase și răsfățate, iar doamna proprietară e o dulceață.

Am bătut orașul și la pas, și cu mașina: hoteluri comuniste și clădiri istorice refăcute frumos (mai ales Hotel Versay), clădiri monument dându-și ultima suflare și hoteluri decrepite, coșuri de gunoi, asfalt și trotuare ok, mașinuță de măturat pe străzi, trandafiri îngrijiți; gunoi, mult gunoi, incredibil de mult gunoi în spatele clădirilor, hotelurilor, gunoi zăcut de ani buni. Vraiște în multe curți, vraiște lângă hoteluri (chiar și lângă neîngrijitul Roman), localnici din blocuri care aruncă punga cu resturi menajere în coșurile stradale, cu toate că există pubele pentru colectare selectivă, localnici din blocuri care nu strâng de pe trotuar mizeria câinilor.

Pe marginea străduțelor (multe dintre ele mai mult ulițe) e gunoi adus cu remorca, butelii peste butelii peste tot, stive de lemne pe marginea drumului sau în depozite improvizate și neplăcute ca aspect – nu există gaze, chiar și cei de la blocuri se încălzesc tot cu lemne -; prețurile sunt imense, n-am găsit niciun suvenir ne-comun (însă am găsit un magazin cu vechituri foarte fain, cu prețuri mici și cu un proprietar sfătos).

Chiar dacă în stațiune e sezon turistic tot anul, cu excepția plimbării, a tratamentelor sau a bălăcelii nu există alternativă pentru petrecerea timpului; orașul nu are spital, ci doar un centru de permanență care nu e deloc permanent, unica piață e o glumă proastă – două tarabe afară cu legume de angro, înăuntru – încă o tarabă și trei bătrâne cu zmeură de cultură la caserole, două pet-uri cu lapte, o bucată de brânză, două bucăți de slănină afumată. Din Herculane se organizează excursii în Serbia, în clisură – cu microbuze cu scaune înghesuite, ca maxi-taxi-urile din anii ‘90.

Am întrebat ce mâncăruri sunt specifice locului: langoșii (nu-s deloc langoși, ci gogoși) și papanașii (fără dulceață sau smântână). În primul restaurant unde am vrut să mâncăm – Cuibul viselor - ni s-a spus că luni și marți nu au bucătar, micul dejun de la cazare a fost alcătuit din produse de supermarket (legume fără gust, șapte ouă în cinci zile, produsele de carmangerie și lactate ok, plus zacusca, salata de vinete și gemul de smochine făcute în casă). Am descoperit o terasă cu mâncare gătită corect și preț bun (La Pemu), unde halbele de bere sunt ținute la frigider înainte să fie umplute – afacerea unui cuplu tânăr și cald, cu doi copiii foarte frumoși. Altfel, noroc că există un Penny la intrarea în oraș.

Senzația, per total, e de meschinărie la limită, de las-o, mă, că merge-așa, te simți gâscă de jumulit și vezi cum lumea încearcă să te ia de prost. Și aici nu e vina administrației publice, ci a localnicul uzual, care nu cred că-și dă seama în ce rai trăiește și că ar putea trăi muuult mai bine dacă nu m-ar împiedica să cheltuiesc banii acolo.

Altfel, zona e o minune, izvoare, arhitectură, munții sunt copleșitori, Cerna e incredibilă, verdele curge de peste tot, ștrandurile sunt deschise și iarna...