Că tot vorbeam de Hruşcă...

...Nu mă pot abţine:


Fara Zahar - Ler de ler

"Si ninge fara de ragaz
Si ne-ntrebam cu toti la masa
"De unde, Doamne, bani de gaz
Sa incalzim intreaga casa?

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

La poarta bate un om bun
Caci, uite, cainele nu-l musca
Sa fie oare Mos Craciun?
Este vestitul Stefan Hrusca

El in Americi sta ascuns
Si vine-acum si ne surprinde
Fiindca in anul ce s-a scurs
A mai compus vreo opt colinde

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

Si am ca plan de viitor
Sa-mi pun deoparte niste lei
Sa vine doctorul Harbuz
Sa mi-l dreseze pe Grivei

Si cand aude leru-i ler
Sa-si ia comanda de atac
Si pana dupa sarbatori
Sa nu-l coboare din copac

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger

Caci daca nu am bani de gaz
Si nu am bani sa beau o dusca
Si nici nu stiu ce-nseamna ler
De ce sa-mi cante Stefan Hrusca?

Leru-i ler si iarasi ler
Crapa oile de ger...

Schimb confort urban pe libertate rurală (78). Fermier, cumpăr unelte v.1.2, ab medio

Foarfeca de viţă a cumpărat-o domnul meu, el ştie de unde, la câteva zile după tunsul viei cu foarfeca de friptură, pe principiul „dacă nu iau acum uit şi în primăvară te aud bombănind”. În primăvară a fost foarte utilă la tuns diverse, în special crengi de pom care mă trăgeau de păr. Bine, au folosit-o Răzvan şi nea Costică în scopul în care a fost gândită, dar asta nu se pune.
Imediat după faza cu tunsul viţei, am fost să cumpărăm mânuşi. De nenumărate feluri, de grădinărie, pentru ca pământul să nu-ţi invadeze mâinile şi mai ales unghiile, de folosinţă unică, pentru chestii ude şi scârboase, de protecţie (din cele cu bulinuţe de cauciuc), pentru ca uneltele să nu provoace băşici pe palme, tricotate, pentru dimineţile în care clanţa ţi se lipeşte de mână, menajere… Oricum doar Ana şi cu mine le folosim, Răzvan şi Miruna rar îşi amintesc de ele şi, la scurtă vreme, le uită pe unde apucă.
Accidental, am văzut apoi într-un magazin uneltele pentru floricultură. Nu ştiam ce sunt, dar erau aşa de drăguţe, ca jucăriile de nisip pe care le aveam în copilărie, din cele metalice, negre, cu cozi din lemn. Mi-a cumpărat domnul meu trei: o lopăţică, o greblă (tare utile sunt) şi o chestie trapezoidală cu coadă perpendiculară care nici acum nu ştiu la ce foloseşte.
A urmat grebla. În primă fază, cam vreo două săptămâni, am avut mai multe greble ale foştilor proprietari în curte. Tanti Neta ne-a spus să nu cumpărăm, că ne lasă ea „vreo două”, că tot avea multe, numai cozi să le cumpărăm noi (şi chiar ne-a lăsat, sunt neatinse şi acum). Şi eram noi la shoppingul uzual (des în acea perioadă), implicit şi la raionul de grădinărie. Şi vedem noi mândreţe de greble, multe, colorate… Nu puteam să plecăm cu mâna goală, aşa că am cumpărat după multe ezitări una argintie, făţoasă, cu dinţii rotiţi. Mi s-a părut mie puţin cam grea, dar am zis că-i o iluzie. Nu era percepţia mea falsă, s-a dovedit în primăvară, la pusul cepei: cumpărasem greblă pentru strâns aşchii de lemn, scop în care e foarte utilă, ca şi la pieptănatul troscotului, dar e deficitară la toate celelalte scopuri grebleşti.
Odată cu grebla am cumpărat tot din hipermarket şi sapa, că nu e casă de om gospodar fără sapă. Erau mai multe modele, am ales pe criteriul „asta e intermediară ca dimensiune, taman bună la ce ne trebuie nouă” (de parcă ştiam noi la ce-am putea s-o folosim!). Proastă cu crăci, e călită şi nu se poate bate, trebuie ascuţită la polizor, dar oricum nu „ţine gura”. Mai e şi „pe spate” din construcţie, ceea ce-o face să sară înapoi dacă unghiul de aplicare a impulsului uman nu e cel optim (informaţii tehnice de la nea Costică citire ambalate în cuvintele mele). Pe mine mă urăşte, eu o urăsc, aşa că dragoste e reciprocă.
La scurtă perioadă am achiziţionat roaba, pe criteriul: „aaaa, ce drăguţă e, vezi, are roşu pe ea”. Tot din hipermarket, dar de astă dată n-a fost preţul mare. E din aluminiu, uşoară, minunată la cărat chestii cu greutate scăzută, imposibil de utilizat la greutăţi mai mari. Are nejustificate pretenţii de echilibru şi mai nou i s-a dezumflat roata, fapt care m-a făcut să mă mir: Are cameră? Nu e tubeless? E cu un mileniu în urmă roaba asta, dar colaborez cu ea în termeni reciproc avantajoşi.
Pentru mărunţitul resturilor de brad (rămase prin curte de la betoanele extinderii şi de la prelungirea acoperişului) în scopul aprinderii focului, dar şi pentru a ciopli diverse (nu ştiu încă ce, că până acum n-a avut ocazia), a considerat domnul meu că foarte utilă i-ar fi o teslă. El se împacă bine cu ea, mie mi se pare respingătoare, aşa că n-o ating decât ca s-o mut când am nevoie de spaţiul pe care ea îl ocupă.

Crăciun e atunci când îţi cântă Hruşcă-n cap

De mai bine de un deceniu, primul semn că vin sărbătorile e Hruşcă. Ştefan Hruşcă. De obicei, cam de 1 decembrie începe să i se audă vocea colindândă în autobuze, maxi-taxi-uri, magazine, expoziţii, la radio, la tv., urechile îţi sunt scăldate de vocea-i lăcrimândă la munte şi la mare, în orice-mprejurare şi, orice-ai face, nu scapi. Dacă mai ai şi-o doză de empatie, ăla eşti. Toată ziua lălăi Hruşcă, până pe la jumătatea lui ianuarie.
Anul acesta hruşcodiada a început mai devreme, cam prin 5 noiembrie, cu omagiile aduse lui Păunescu. Mă gândeam că va urma o pauză mică până la început de decembrie, dar noo, n-a fost să fie, s-a trecut din „Repatabila povară” în „Ce-aţi văzut păstori”. Ultimii ani mă făcuseră să cred că Hruşcă nu trăieşte decât în decembrie, în restul anului fiind conservat undeva, dar nu, oameni buni, el trăieşte şi în noiembrie!
Zi de Moş Nicolae. De la 10,30 – Hruşcă în târgul de Crăciun, Hruşcă la dugheana de cd-uri şi casete, Hruşcă în magazinul Fortuna, Hruşcă la radio în autobuz, reclamă pe un radio online la concertul de colinde Hruşcă de la Sala Palatului, despre Hruşcă şi Flacăra povesteşte rapid Vadim într-un articol din „Adevărul”. Gata, deja e prea mult!
Ajung acasă şi pe seară îmi creşte chef de-un rebus. Aveam o revistă mai veche, aşa că iau un careu cu metagrame, yammy-yamm, apoi unul tematic. A doua definiţie – „cantautor român…”. Iar Hruşcă? Dap… Mă uit de când e revista – din octombrie.
Şi mă întreb: chiar e oare posibil să trăiască Hruşcă, aşa, tot anul?!

Catville - motani în bibliotecă. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (77). Plantând în ploaie

La început de decembrie nu prea mai ai ce face în grădină, asta dacă nu cumva vrei să-ţi faci de lucru. Eu am cam vrut şi iar am mai amenajat ceva, de astă dată o bucată din poteca de la poarta spre pădure: am pus pe ea rumeguş. Motive sunt mai multe: 1. se înmoaie „asfaltul” în urma ploilor - lucru deloc plăcut în general, dar pe un pământ lutos faci de-a dreptul patinaj involuntar artistic -, 2. rumeguş oricum aveam din greu de la tăierea cu drujba a frumoşilor salcâmi aduşi cu tractorul şi, nu în ultimul rând, 3. plăcerea de a schimba cu ceva decorul, mai ales atunci când ploaia se opreşte, rar şi pentru scurtă durată (că oricum n-aveam stare în casă). A plouat o săptămână aproape continuu, aşa că poteca a prins tare bine şi cred că l-a inspirat şi pe domnul meu, că a mai făcut şi el o alee de pietriş în curtea păsărilor. Tot la capitolul prezenţă de spirit trebuie notată şi operaţiunea „amenajat drum local”, bucata utilizată mai mult de noi, şi asta cât încă nu venise aşa puhoi de apă, altfel nu exclud posibilitatea de a nu mai fi ajuns cu Loganul în curte.
Moş Nicolae a venit anul acesta pe ploaie şi mi-a adus bulbi de ghiocei şi de brânduşe mov plus alb cu mov („ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple”), aşa că a trebuit să le plantez într-o zonă care, previzibil, nu era săpată. Am fost eu tentată să-i pun pe un loc deja amenajat, dar sigur ar fi trebuit mutaţi, aşa măcar pot să sper că vor rămâne acolo măcar câţiva ani. Şi ploua… şi pământul se desfăcea de pe hârleţ de parcă ar fi fost o cărămidă udă numai bună de pus în cuptor… A trebuit să-mi scot mânuşile să pot mărunţi pământul, noroiul intrat sub unghii mi-a generat în primă fază nişte trăiri indescriptibile urmate de o şmirgheluială responsabilă cu periuţa de unghii, operaţiune care, la rândul ei, a generat usturimi de mâini. Dar am eu bulbi de pădure?! Am! Să vedem în primăvară ce va ieşi.
Ploi ca acum nu ştiu dacă am mai văzut vreodată, poate c-au fost, dar din apartament se văd altfel. N-aş zice că mi-aş mai dori curând, eu oricum aştept zăpada, dar experienţa a fost interesantă. Perdele de apă căzând sub unghiuri şi cu debite diferite, nori în tonuri rupte cu incredibile varietăţi de nuanţe, ceaţă deasă ca o smântână – am crezut la un moment dat că a picat curentul în Mioveni, nu se zărea nicio lumină în tot oraşul -, pâraie ad-hoc zburdând vesele prin curte. Şi mirosuri, nenumărate, noi, de nări fremătătoare, afară – lemn ud, pământ îmbibat, în casă portocale, motan venind din lucernă şi foc înmiresmat de lemne.

Culori, cât încă mai sunt. In&out. Poze

Litotecă. Poze cu minerale

Schimb confort urban pe libertate rurală (76). Fermier, cumpăr unelte v.1.1, ab initio

Ne vedem noi proaspăt proprietari ai casei pe pământ, veniţi din plină cultură urbană de ciment şi gard viu. Clar, ne trebuie unelte, că sunt obligatorii la casa omului, aşa că redau achiziţia lor în subiectiva ordine pe care a păstrat-o memoria mea.
Prima investiţie – hârleţul. A cumpărat (scump, doamnă, scump!) domnul meu unul din hipermarket, mai mic decât uzual, cu mâner special, de care văzuse el nu ştiu unde şi ştia că e „bun”. Au confirmat în timp calitatea lui şi tanti Neta (fosta proprietară), şi nea Costică (consilierul nostru de grădină). Exceptând faptul că i s-a rupt până acum o coadă (atipică, scumpă şi ea), nu ne-a rezervat surprize. E foarte uşor de utilizat, am încercat să sap cu el numai după ce-am văzut-o pe Miruna în acţiune şi mi-am spus „dacă poate ea, pot şi eu”. Şi chiar pot, cu toate că la capitolul „tehnică” încă stau prost şi irosesc energie.
A urmat lopata. Încă nu ne mutasem, se executa operaţiunea „construit extindere pentru inclus scara către etaj în interiorul spaţiului locuibil”. Se turna ciment, se plimba nisip, era necesară. Şi-a dovedit utilitatea, şi ea tot de la hipermarket luată. Cred că e bună, dar mă întreb oare o lopată poate fi şi proastă? Scumpă şi ea, dar tare bună la umplut cu pietriş borduri făcute din bolovani în scopul construirii de alei (bechtelul meu), la pus pământ pentru muşuroirea de toamnă a trandafirilor
Cum încălzirea o facem cu lemne, la câteva zile după ce ne-am mutat am constatat că ne trebuie un topor mai mare, numit secure. Aveam noi în portbagaj un toporaş pentru mersul la grătar, dar săracul era depăşit de sarcini, aşa că am hotărât să-l folosim numai la treburi mai uşurele, cum ar fi făcutul lemnuţelor de aprins focul. A cumpărat Răzvan o dihanie tot din hipermarket (scumpă în draci!), a cărei coadă a cedat rapid. Evident că cele din comerţ nu se potriveau datorită formei atipice a părţii metalice, aşa că în primă fază ne-a manufacturat un vecin amabil o coadă, pe care a protejat-o cu nişte tablă pe zona de montare. După vreo două zile a cedat şi ea, aşa că din acelaşi supermarket am cumpărat coadă specială la un preţ special de mare. Securea e în exclusivitate ustensila domnului meu, pe noi, cu toată bunăvoinţa arătată, încă ne atacă. Toporaşul însă îl folosim toate trei, chiar dacă acum are un look uşor diferit, adică tot plasticul galben pe care-l avea pe coadă a dispărut din lovituri accidentale cu diverse obstacole, cum ar fi butucul de tăiat lemne.
La câteva zile după ce ne-am mutat, a venit sor’mea M. Am făcut noi multe împreună (tăiat viţa cu foarfeca de friptură, curăţenie în curtea păsărilor, greblat – cu grebla foştilor proprietari – frunzele şi ars…). Şi, văzând că mătur zonele de ciment cu mătură clasică, mă întreabă: „Soro, tu N-AI MĂTURĂ DE BEŢE? N-aveam, dar încrederea neprecupeţită în gradul ei de cunoaştere într-ale vieţii la curte m-a făcut să-mi cumpăr. Din târg. Două odată (evident, proaste, că scria „orăşean” pe fruntea mea şi tanti s-a prins). Mătura de beţe e cu adevărat obligatorie, te scuteşte de multă muncă.

Schimb confort urban pe libertate rurală (75). Raport de activitate v.1.2

Motanii noştri s-au schimbat considerabil.
Jinx s-a golănit, e pe de-o parte mai agresiv – mârâie, scuipă, dă cu laba dacă nu-i convine ceva -, pe de-alta e mult mai tandru. E singurul care caută în găleata de gunoi, are tehnică să o deschidă (e una cu capac şi pedală) şi se urcă unde nici n-ai gândi. Toarce acum într-o zi cât nu torcea la apartament în trei luni şi continuă să se joace ca un pui nerod. Urma de la zgarda cu clopoţei se mai vede vag pe gâtul lui, nu mai e mofturos la mâncare, acum orice plic e bun, orice conservă, nu numai Gourmet-urile, chiar şi carnea din mâncarea gătită merge dacă e pusă în castronul de unde mănâncă Figaro. Este expertul în comunicare, el ştie cum să-ţi arate ce vrea de la tine.
Zombie nu mai e la fel de gălăgios, nu mai fură (dar curios e cât încape şi vrea să vadă tot), însă e parşiv cu Figaro (îl provoacă şi, când Figaro ripostează, începe Zombelul să se vaite până vine Jinx să-l apere. Şi-apoi ţin’te bătălie între Figaro şi Jinx). Cerşeşte mâncare sau atenţie, cere la somn în camera Anei şi dacă îl bagă cineva în seamă „se trezeşte dragonul” – aşa zice Ana când pet-ul ei începe să „vorbească” şi nu se mai opreşte; plus că mister n-are potenţiometru, merge numai pe maxim. I se pare dreptul lui şi obligaţia noastră să-l răsfăţăm şi să doarmă pe raftul din bibliotecă unde sunt Gânditorul şi Femeia lui.
Figaro umblă continuu cu stomacul plin până la refuz, dar nu mai fură ca apucatul, nici nu mai doarme noaptea prin sat decât ocazional. Intră fără teamă în casă, nu mai fuge când se ştie văzut pe fotoliu şi nu mai dă iama în mâncarea câinilor. Urcă singur în braţele cui apucă, dar nu se supără dacă-l dai jos sau afară (cum face Jinx, care apoi e tare ofuscat).
Câinilor mari – Castor şi Polux - nu le mai ajung curtea şi grădina, când au venit la noi din cei 9 mp de la adăpost au făcut întâi febră musculară, apoi nu prea voiau să iasă din curte. Acum ar umbla peste tot, continuu, de-ar fi după ei. Mănâncă de toate, cu condiţia să le pun şi ceva tărâţe opărite, vin să ceară porţia uzuală de răsfăţ şi se joacă des. Dihania mică şi neagră Hades a devenit o jucărie gălăgioasă şi ubicuă, se distrează cu ce/cine apucă, iubeşte mingile şi e tare vigilentă la păzitul proprietăţii. Doarme unde are chef – eventual în viluţa lui Castor, călare pe proprietar -, încearcă să fure haine de pe sârmă şi vânează uşa de la bucătărie, doar-doar are şi el acces la mâncarea pisicilor. Încă are probleme când vede oameni străini şi oscilează între agresivitate explicită şi teamă discretă, în funcţie de omul care vine.
Curtea ne e plină de agitaţie veselă, casa – de somn acaparator de fotolii şi canapele, iar viaţa – colorată. Nu poţi fi trist când atâtea animăluţe prietenoase fac tot posibilul să-ţi intre în voie. Însă poţi fi uneori furios că se schimbă arhitectura curţii şi te-mpiedici de jucării, că e necesar să verifici bocancii înainte să te încalţi şi să scoţi mingiuţe din ei, că găseşti leşuri de rozătoare exact în faţa uşii de la bucătărie, dimineaţa, când încă n-ai băut cafeaua şi ochii nu-ţi sunt tocmai deschişi, că trebuie să te schimbi înainte de a pleca la serviciu pentru că blugii îţi sunt plini de lăbuţe cu noroi, că dispar obiecte din locul unde le-ai pus şi apar exact când nu mai ai nevoie de ele fie într-o căsuţă de-a băieţilor, fie în chioşc sau în cele mai nebănuite locuri. Dar şi pentru astea noi ne iubim pets-ii…

Cântând în stradă *

Îmi place să ascult muzică. Oricând şi oriunde am chef şi pot, dar nu orice. Şi, când îmi place, cânt. Ureche muzicală am, voce – parţial color, de-ajuns cât să identifice eventualul ascultător linia melodică pe care o lălăi. Uneori mă trezesc cu o melodie în cap pe care o cânt fie până seara, fie până mă agaţă altă linie melodică, de obicei din ceea ce tocmai am pe playlist. Nu-s receptivă, din fericire, la cântecele bântuitor-obsesive prezente la radiouri.
Uneori cânt cât mă ţin plămânii, dar în spaţii în care nu pot oripila urechile nimănui. De obicei însă cânt uşor, murmurat, pentru mine, cu versuri cu tot, melodii pe care le cunosc bine şi-mi plac. Acasă, la birou, pe stradă. Se mai întâmplă să văd că se uită lumea mirată, crezând că vorbesc singură, dar nu mă supăr: uneori chiar vorbesc eu cu mine, uneori chiar când sunt pe stradă, cu trecerea anilor însă din ce în ce mai rar.
Cântatul îmi place, are pentru mine valoare terapeutică, mă binedispune, destresează, deconectează şi pentru acestea eu cânt. Cânt de bucurie, cânt de tristeţe, cânt în singurătate, cânt în public, că, deh, cântu-i frate cu românul şi în aglomerările urbane codru nu mai e.
După-amiază de februarie, eveniment cultural în buricul târgului, stres, count-down-uri. Trag o fugă până la un centru foto să duc un film la developat, la modul propriu fugă, pentru că trebuia ca într-o jumătate de oră să înapoiem filmul şi aveam nevoie de pozele de pe el. Cum lucrurile se tot precipitaseră, mie în minte îmi bântuia Alice Cooper cu „Poison”. Duc filmul, aflu că va fi gata în timp util şi, fericită, mă îndrept pe aleea pietonală centrală spre sala unde se desfăşurau ostilităţile. Relaxându-mă parţial, încep să cânt în surdină „Poison”. Şi, cum cântecul merge bine cu dansul, mă mişcam într-un relativ ritm, ceva mai sacadat, gen joc de glezne slab. Din faţa mea, un individ cu privire tulbure şi gesticulaţie amplă venea hotărât în timp ce discuta cu el sau vocile din capul lui, nu ştiu exact cu cine, că parteneri reali nu avea. Mă vede, ezită, mă radiografiază şi-mi zâmbeşte recunoscător, la modul „e de-a mea”. Pe mine mă amuză situaţia, zâmbesc şi eu, apoi mă gândesc ce tablou magnific a fost pentru trecătorii din preajmă: doi nebuni, din sensuri diferite, care vorbesc singuri. Asta e.
La vreo două săptămâni, într-o zonă apropiată, tot în centrul oraşului, tot contra cronometru, dar nu cântam. Din faţă, o siluetă lungă venea cu paşi apăsaţi. Era tipul cu zâmbetul, dar acum avea privirea clară. Se opreşte, mă priveşte insistent, înclină aproape imperceptibil capul, îmi zâmbeşte a recunoaştere şi trece mai departe. Iar eu mă simt într-un fel: mă recunosc şi apreciază nebunii oraşului.
Asta însă nu mă împiedică să cânt în continuare pe stradă.

* Ca argumentaţie la întrebarea Laurei.