Schimb confort urban pe libertate rurală (78). Fermier, cumpăr unelte v.1.2, ab medio

Foarfeca de viţă a cumpărat-o domnul meu, el ştie de unde, la câteva zile după tunsul viei cu foarfeca de friptură, pe principiul „dacă nu iau acum uit şi în primăvară te aud bombănind”. În primăvară a fost foarte utilă la tuns diverse, în special crengi de pom care mă trăgeau de păr. Bine, au folosit-o Răzvan şi nea Costică în scopul în care a fost gândită, dar asta nu se pune.
Imediat după faza cu tunsul viţei, am fost să cumpărăm mânuşi. De nenumărate feluri, de grădinărie, pentru ca pământul să nu-ţi invadeze mâinile şi mai ales unghiile, de folosinţă unică, pentru chestii ude şi scârboase, de protecţie (din cele cu bulinuţe de cauciuc), pentru ca uneltele să nu provoace băşici pe palme, tricotate, pentru dimineţile în care clanţa ţi se lipeşte de mână, menajere… Oricum doar Ana şi cu mine le folosim, Răzvan şi Miruna rar îşi amintesc de ele şi, la scurtă vreme, le uită pe unde apucă.
Accidental, am văzut apoi într-un magazin uneltele pentru floricultură. Nu ştiam ce sunt, dar erau aşa de drăguţe, ca jucăriile de nisip pe care le aveam în copilărie, din cele metalice, negre, cu cozi din lemn. Mi-a cumpărat domnul meu trei: o lopăţică, o greblă (tare utile sunt) şi o chestie trapezoidală cu coadă perpendiculară care nici acum nu ştiu la ce foloseşte.
A urmat grebla. În primă fază, cam vreo două săptămâni, am avut mai multe greble ale foştilor proprietari în curte. Tanti Neta ne-a spus să nu cumpărăm, că ne lasă ea „vreo două”, că tot avea multe, numai cozi să le cumpărăm noi (şi chiar ne-a lăsat, sunt neatinse şi acum). Şi eram noi la shoppingul uzual (des în acea perioadă), implicit şi la raionul de grădinărie. Şi vedem noi mândreţe de greble, multe, colorate… Nu puteam să plecăm cu mâna goală, aşa că am cumpărat după multe ezitări una argintie, făţoasă, cu dinţii rotiţi. Mi s-a părut mie puţin cam grea, dar am zis că-i o iluzie. Nu era percepţia mea falsă, s-a dovedit în primăvară, la pusul cepei: cumpărasem greblă pentru strâns aşchii de lemn, scop în care e foarte utilă, ca şi la pieptănatul troscotului, dar e deficitară la toate celelalte scopuri grebleşti.
Odată cu grebla am cumpărat tot din hipermarket şi sapa, că nu e casă de om gospodar fără sapă. Erau mai multe modele, am ales pe criteriul „asta e intermediară ca dimensiune, taman bună la ce ne trebuie nouă” (de parcă ştiam noi la ce-am putea s-o folosim!). Proastă cu crăci, e călită şi nu se poate bate, trebuie ascuţită la polizor, dar oricum nu „ţine gura”. Mai e şi „pe spate” din construcţie, ceea ce-o face să sară înapoi dacă unghiul de aplicare a impulsului uman nu e cel optim (informaţii tehnice de la nea Costică citire ambalate în cuvintele mele). Pe mine mă urăşte, eu o urăsc, aşa că dragoste e reciprocă.
La scurtă perioadă am achiziţionat roaba, pe criteriul: „aaaa, ce drăguţă e, vezi, are roşu pe ea”. Tot din hipermarket, dar de astă dată n-a fost preţul mare. E din aluminiu, uşoară, minunată la cărat chestii cu greutate scăzută, imposibil de utilizat la greutăţi mai mari. Are nejustificate pretenţii de echilibru şi mai nou i s-a dezumflat roata, fapt care m-a făcut să mă mir: Are cameră? Nu e tubeless? E cu un mileniu în urmă roaba asta, dar colaborez cu ea în termeni reciproc avantajoşi.
Pentru mărunţitul resturilor de brad (rămase prin curte de la betoanele extinderii şi de la prelungirea acoperişului) în scopul aprinderii focului, dar şi pentru a ciopli diverse (nu ştiu încă ce, că până acum n-a avut ocazia), a considerat domnul meu că foarte utilă i-ar fi o teslă. El se împacă bine cu ea, mie mi se pare respingătoare, aşa că n-o ating decât ca s-o mut când am nevoie de spaţiul pe care ea îl ocupă.