Schimb confort urban pe libertate rurală (77). Plantând în ploaie

La început de decembrie nu prea mai ai ce face în grădină, asta dacă nu cumva vrei să-ţi faci de lucru. Eu am cam vrut şi iar am mai amenajat ceva, de astă dată o bucată din poteca de la poarta spre pădure: am pus pe ea rumeguş. Motive sunt mai multe: 1. se înmoaie „asfaltul” în urma ploilor - lucru deloc plăcut în general, dar pe un pământ lutos faci de-a dreptul patinaj involuntar artistic -, 2. rumeguş oricum aveam din greu de la tăierea cu drujba a frumoşilor salcâmi aduşi cu tractorul şi, nu în ultimul rând, 3. plăcerea de a schimba cu ceva decorul, mai ales atunci când ploaia se opreşte, rar şi pentru scurtă durată (că oricum n-aveam stare în casă). A plouat o săptămână aproape continuu, aşa că poteca a prins tare bine şi cred că l-a inspirat şi pe domnul meu, că a mai făcut şi el o alee de pietriş în curtea păsărilor. Tot la capitolul prezenţă de spirit trebuie notată şi operaţiunea „amenajat drum local”, bucata utilizată mai mult de noi, şi asta cât încă nu venise aşa puhoi de apă, altfel nu exclud posibilitatea de a nu mai fi ajuns cu Loganul în curte.
Moş Nicolae a venit anul acesta pe ploaie şi mi-a adus bulbi de ghiocei şi de brânduşe mov plus alb cu mov („ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se întâmple”), aşa că a trebuit să le plantez într-o zonă care, previzibil, nu era săpată. Am fost eu tentată să-i pun pe un loc deja amenajat, dar sigur ar fi trebuit mutaţi, aşa măcar pot să sper că vor rămâne acolo măcar câţiva ani. Şi ploua… şi pământul se desfăcea de pe hârleţ de parcă ar fi fost o cărămidă udă numai bună de pus în cuptor… A trebuit să-mi scot mânuşile să pot mărunţi pământul, noroiul intrat sub unghii mi-a generat în primă fază nişte trăiri indescriptibile urmate de o şmirgheluială responsabilă cu periuţa de unghii, operaţiune care, la rândul ei, a generat usturimi de mâini. Dar am eu bulbi de pădure?! Am! Să vedem în primăvară ce va ieşi.
Ploi ca acum nu ştiu dacă am mai văzut vreodată, poate c-au fost, dar din apartament se văd altfel. N-aş zice că mi-aş mai dori curând, eu oricum aştept zăpada, dar experienţa a fost interesantă. Perdele de apă căzând sub unghiuri şi cu debite diferite, nori în tonuri rupte cu incredibile varietăţi de nuanţe, ceaţă deasă ca o smântână – am crezut la un moment dat că a picat curentul în Mioveni, nu se zărea nicio lumină în tot oraşul -, pâraie ad-hoc zburdând vesele prin curte. Şi mirosuri, nenumărate, noi, de nări fremătătoare, afară – lemn ud, pământ îmbibat, în casă portocale, motan venind din lucernă şi foc înmiresmat de lemne.