Motani. Poze

Figaro e motanul dungat, Zombie - cel negru mai tânăr (el apare şi singur în poze), Jinx - celălalt motan negru, care apare numai în pozele în care sunt toţi trei pe canapeaua din bibliotecă.

Jinx. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (88). Cum bea un motan apă, iarna, din lac

Pentru că au tot fost temperaturi scăzute, apa câinilor îngheaţă zi de zi. Dimineaţa şi seara avem ritual: se ia lopăţica de floricultură, se sparge gheaţa şi se mărunţeşte, apoi se ia paleta specializată, se scoate gheaţa şi se aruncă. Între timp, apa din cana electrică e deja clocotită, aşa că se ia şi se toarnă în găleata câinilor.
Pisicile au apa lor în bucătărie, dar nu le interesează prea tare, beau şi ele tot de afară. Când pojghiţa de deasupra apei e mică, Figaro, motanul supravieţuitor, se urcă pe marginea găleţii şi, cu o mişcare bruscă, înfige o labă în gheaţa subţire, o sparge şi apoi, tacticos, bea apă. L-am urmărit de mai multe ori şi de fiecare dată m-am minunat de tehnica lui şi de faptul că nu e ud pe lăbuţă. Jinx aşteaptă să plece Figaro şi apoi se duce şi bea şi el tot de acolo. Zombie a încercat şi el tehnica odată, dar nu i-a plăcut că s-a udat, aşa că a intrat rapid în bucătărie, unde s-a spălat temeinic pe lăbuţa udă.
Şi eram eu în curtea păsărilor, unde verificam într-o doară dacă nu cumva oul de lemn din cuib are ceva confraţi veritabili… Vine Zombie, cu atitudinea lui maiestuoasă, de pisică egipteană, şi rapid mă radiografiază. Urcă pe marginea cuibului, constată că nu-i nimic interesant acolo, coboară şi se duce agale spre lac. Afară – vreo 2-3 grade, cu plus. Apa lacului – în nemişcare rece. Îl văd pe Zombel cum se aşază strategic aproape de mal, pe gheaţă, ia poziţia pe care am tot văzut-o la Figaro şi, cu o mişcare rapidă, loveşte pojghiţa. Care se sparge cu zgomot, pe suprafaţă mare, şi Zombie pică în apă. În fracţiune de secundă se repliază, sare pe mal cu lăbuţele lui ude, de unde alunecă iar în apă. Şi iar iese instantaneu, de astă dată cu un salt mai amplu, pe pământ uscat.
M-a pufnit râsul când l-am văzut cât de nerod poate să fie (ştiam că e bleg, dar nici chiar aşa) şi am rugat-o pe Miruna să-l ducă pe nătărău în casă şi să-l şteargă. Peste câteva minute, când am intrat şi eu, Zombie fusese deja şters cu prosopul-de-motani şi era la căldură în bibliotecă, unde îl descânta, amuzată tare, Ana. Până s-a întunecat n-a mai ieşit motanul nostru afară şi nici nu l-am mai văzut de-atunci lângă lac. Dar l-am văzut de mai multe ori bând apă din castronul pisicilor, din bucătărie.

Schimb confort urban pe libertate rurală (87). Animalele curţii în şi după sărbători

Câinii s-au bucurat de zăpadă, cu alergătură şi lătrat, cu rostogoliri şi provocări de toate genurile, doar-doar vine cineva să le ţină companie. Maestru de ceremonii – Hades, asta până îl lua un tremurat vârtos, când se ducea brusc să se încălzească la lemne, pe plapuma albastră pe care le-am pus-o acolo la prima zăpadă, lângă sacul de dormit. Căsuţa lui continuă să fie seiful unde îşi ascunde oase, jucării şi alte minuni subtilizate de prin curte, iar cele două rochiţe de căţei îl sperie şi nu vrea să stea îmbrăcat.
Motani au dormit aproape continuu, rarele momente de trezie folosindu-le să vâneze un pic şi să ne aducă nouă ca ofrandă prada lor: Figaro a venit cu un şobolan pe care l-a abandonat la uşa bucătăriei, unde l-a păzit Zombie, hărnicuţ, vreo oră, Jinx a prins într-o zi două păsări şi un şoarece gri pe care l-a adus parţial viu în casă, unde intenţiona să se joace cu el. L-am dat afară cu dihanie cu tot, fapt ce l-a contrariat şi m-a ignorat, ca represalii, vreo două ore.
Figaro a fost bolnăvior, întâi am constatat că plângea când îl luam în braţe, avea pieptul foarte sensibil, apoi a simţit Răzvan cojile de la rănile de pe sternul lui. S-a recuperat repede, dar a fost trist şi ne-a îngrijorat pe toţi. La vreo trei zile după ce îşi revenise am găsit, după urmele de blană rămase acolo, şi „sursa” rănilor: a căzut dintr-un salcâm (sau a sărit, el ştie) pe sârma ghimpată cu care e împrejmuit un teren din vecini. Tot în buna tradiţie a copiilor mici şi a animalelor de companie de a se îmbolnăvi în week-end sau de sărbători, Zombie a agăţat, el ştie de unde, o conjunctivită; i-a trecut, a urmat Jinx la rând şi tare milă mi-era de ochişorul lui lăcrimos. Şi Jinx e bine deja.
Ferma de păsări a suferit schimbări, cocoşii cumpăraţi pe post de puicuţe în primăvară nu mai sunt în zonă. Au devenit ciorbă rând pe rând, unul pentru că era obsedat sexual şi abuza găinile, altul pentru că nu lăsa pe nimeni să mănânce şi un altul pentru că era atât de nerod încât sărea de pe stinghiile din parcul de distracţie aviar punând frână cu pieptul pe pământ, unde şi rămânea, de altfel, în expectativă, o vreme.
Pe principiul „troc” (Răzvan ştie ce-a schimbat), ne-au apărut în curte trei găinuşe, două albe cu buline inegale (cu capetele exagerat de mici, urâte!) şi una neagră tuci, căreia îi spun eu găina ezoterică Ezolica, şi pentru că e neagră ca găinile pentru vrăji şi pentru că rapid a învăţat să se teleporteze din curtea păsărilor fix în chioşc, ea ştie cum. Ele s-au alăturat celor patru amărăciuni roşcate şi găinii veterane cu buline, care e obeză şi cred că are o mie de ani deja.
Tot pe principiul „schimb reciproc avantajos”, domnul meu a dat un cocoş „de carne” pe unul „de ouă”, că monştrii noştri riscau ca în timpul amorului năbădăios să le fractureze coloanele nevestelor lor mult mai mici ca statură. Noul venit e gri cu picăţele albe, are pinteni şi îl cheamă Gonzales, că e ca un sud-american: nu prea mare de statură, dar tare viteaz, gălăgios şi iubăreţ, un macho bird adevărat. Cum a intrat în curte, cei doi cocoşi „de carne” pe care îi mai aveam au sărit la bătaie. Degeaba am încercat să-i sperii cu o ţeavă, băieţii nu vedeau, nu auzeau, puteam să şi calc pe ei, aşa că am luat lejer un cocoş mare şi l-am izolat în cuşca pentru pui. Gonzales, care oricum nu fugea el de atacurile celor doi cocoşi, ci îi înfrunta, a început să alerge după adversarul liber. În mai puţin de un minut, până am executat operaţiunea plantat cocoş prim în cuşca izolatoare, cel de-al doilea cocoş de carne avea dâre de sânge pe creastă. L-a cules Răzvan cu uşurinţă şi l-a plantat şi pe el în acelaşi loc. Confruntarea a continuat şi prin plasă, aşa că a trebuit executată operaţiunea programată încă din octombrie: tăiat cocoşi de carne. Răzvan a fost „sacrificatorul”, tot el, ajutat de copilul Miruna, i-a jumulit, curăţat şi ce-a mai trebuit. Eu i-am preluat, vorba Anei, când arătau „ca de la supermarket”. Şi da, o ciorbă de cocoş cu zeamă de varză e purificatoare după sărbători.

Iarnă. Poze

Zăpadă, nori, zăpadă. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (86). Cutia poştală şi indexul la lumină

„Un om din Tecuci avea un motor/dar nu i-a folosit la nimic''
Mihai Ursachi

Cumpărăm noi – mai mult eu – cu ceva vreme în urmă o cutie poştală, o montează domnul meu într-un mare fel, după ce decupează nişte fante prin ulucile porţii, îi pune cutiei şi acoperiş, ca să nu bată ploaia în ea. Apoi mă hărnicesc eu şi scriu pe scândurile gardului, cu vopsea auto albă, numărul casei, ca să vadă coana poştăriţă bine, să nu ne mai lase facturile prin vecini. Apoi verific, de afară, din curte, faţă/verso să văd dacă se vede un plic. Da, dom’ne, se vede bine. Apoi, probă cu o hârtie mai mică. Se vedeeee!
Vreo două săptămâni am verificat cutia poştală zilnic, niciodată n-am găsit nimic. Trece o lună, trec două luni, cutia – mereu goală, factura la lumină nu mai vine deloc, nici măcar la vecini. La mobil avem facturi electronice, la net şi tv. au sediul în preajma biroului meu. Dar lumina… Cu lumina e mai complicat. Nu-i nimic, plătim de pe card pe codul de abonat sau cum se numeşte. Mai trece o lună – ioc factură la lumină. Mergi la Renel sau cum l-o chema, ia bon de ordine, aşteaptă, ia copie la factură ca să poţi plăti radio-tv-ul, ca să nu mai apari cu restanţă, că dacă n-ai codul de bare de pe acea factură degeaba le depui banii în cont, apari cu restanţe la radio-tv şi cu bani în avans la energie electrică..
14 decembrie. Dar „regularizarea”? Nu trebuia să vină la început de decembrie? De ce n-a venit? Mergi iar la Renel. Iar bon, iar coadă. „Nu sunteţi trecuţi, probabil s-a decalat pe ianuarie.” Şi dacă tot am făcut drumul, am luat şi copia facturii, să nu plec cu mâna goală. Nu că m-ar fi dat pe mine spiritul civic afară din casă cu plata diferenţei la curent, dar gândul că se tot adună acolo (că-n vară „am dat curent” vecinilor via prelungitor, chestii cu sudură şi forat şi pompe, kilowaţi mulţi, îşi fac şi oamenii casă, iar ultima „regularizare” a fost la început de iunie)… Şi banii sunt făcuţi să circule… Plus că e de preferat să nu intri cu datorii în noul an, dacă poţi… Asta e, am plătit factura şi gata.
21 decembrie, pe la prânz, vine Miruna dinspre poartă cu o hârtie udă în mână. Era o adresă prin care eram anunţaţi să sunăm la un număr de telefon, în 48 de ore, pentru reprogramarea citirii indexului contorului electric. Miruna recuperase hârtia din cutia poştală, iar termenul de 48 de ore era depăşit cu două săptămâni.
Un om dintr-un sat avea o cutie poştală şi nu i-a folosit la nimic.

Căsuţa de turtă dulce - making of. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (85). Şi căsuţele de turtă dulce se mănâncă, nu-i aşa?

De Crăciun am primit de peste mări şi ţări o cutie în care se afla o căsuţă de turtă dulce. Înăuntru - piese care trebuiau montate şi ornamente din glazură şi jeleu – om de zăpadă, Moş Crăciun, brăduţ -, iar pe interiorul ei – o schiţă de asamblare, cu locurile unde trebuiau înfipte scobitori pentru fixare. Avea şi mai multe chestii scrise în spaniolă dar, cum o imagine face cât o mie de cuvinte, schiţa e baza.
În ajun, pe la 10 seara, le apucă pe fetele noastre montatul căsuţei, pe masa din locul de masă. Răzvan s-a retras discret în dormitorul conjugal, eu le pregăteam câinilor mâncarea pentru a doua zi, fetele chicoteau amuzându-se fantastic cu turta dulce. Identifică piesele, le pun, rând pe rând, pe poziţie şi încep operaţiunea scobitoriada. Ba una nu stă, ba marginile turtei sunt prea dure, ba alta nu intră. Hărnicuţe şi perseverente, reuşesc să asambleze căsuţa. Apoi iau foarfeca şi încep să taie când una, când alta scobitorile. Care scobitori, nărăvaşe, se transformă în proiectile, pe masă, în păr, pe jos, se înfig în haine. Fetele închid ochii, se feresc, râd, îşi cedează foarfeca reciproc, se distrează copios, mai gustă câte un jeleu-decor.
- Mami, dar n-avem frişcă! Trebuie să punem ornamentele şi să facem zăpadă.
- Cumpărăm mâine frişcă la tub.
De Crăciun mergeam la masa de prânz la bunici şi ştiam că vom găsi un magazin deschis.
Strâng fetele ambalajele, mai mănâncă vreo două-trei jeleuri, plantează strategic căsuţa pe un colţ de masă şi mai aranjează frontul de montare.
Eram în faţa bucătăriei când apare, cu un zâmbet ghiduş, Ana.
- Mami, ştii că avea şi instrucţiuni, nu?
- …
- Da, şi acolo scria că dacă turta dulce are marginile prea dure şi nu se înfig scobitorile trebuie să tai din margini şi apoi trebuie băgate bucăţile la cuptor, cu un vas cu apă dedesubt ca să se înmoaie.
- Dar voi n-aţi citit instrucţiunile?
- Ba da, acum. Şi zice că scobitorile nu se înfig adânc; se ornează căsuţa cu frişcă şi albuş bătut şi se pune apoi la frigider câteva ore să se întărească.
- Cumpărăm mâine frişcă.
- Da, dar după ce se întăreşte frişca scobitorile ar fi trebuit scoase…
Evident că ne-am amuzat copios şi la simpla imagine a recuperării scobitorilor din turta dulce.
A doua zi am cumpărat frişcă, am venit acasă şi s-a purces la ornarea căsuţei. Doar cu frişcă, fără albuş de ou bătut, că dacă tot nu se respectaseră instrucţiunile… Iar râsete, mai ales că de astă dată participa şi domnul meu la operaţiune, mai un jeleu gustat, mai „io nu pun globurile astea că iese sorcovă”, mai „nu pune bradul pe coş, acolo trebuie pus moşul”. Operaţiunea se executa în bibliotecă, unde era cald şi bine, şi frişca se prelingea veridic, caldă, precum zăpada de-afară, unde erau grade bune pe plus.
De atunci căsuţa tronează pe jumătate din raftul de jos al frigiderului. Nu mai are jeleuri, brad, coş şi ceva decoruri, dar ocupă acelaşi spaţiu.

Zăpadă. Poze