Despre cum am ajuns eu să mă bucur de-un mărţişor cu LOVE

Cosmin e un puşti isteţ şi sfătos, crescut între adulţi. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă într-o zi rece de octombrie. Urcam spre biroul meu şi pe palier un proaspăt şcolar tremura vârtos.

- Pe cine aştepţi?

- Pe doamna de la dansuri.

- Ai curs acum?

- Da, la 4.

E două şi jumătate. Nu mă lasă sufletul să-l părăsesc acolo, mai ales că la mine în birou e cald şi bine. Da, dar aveam de lucru! Asta e, îl conving eu într-un fel să stea liniştit.

- Hai la mine, că aici e rece.

Intrăm în birou, copilul se aşază cuminte pe scaun şi tace. Desfac o ciocolată, îl mai întreb eu una-alta şi începe să-mi povestească despre o întreagă lume. Tare drag mi-a fost şi am avut şi spor la lucrat.

Până în iunie, Cosmin a venit aproape săptămânal la mine să mai „tăinim” despre ale lui. Am aflat că-i copil unic la părinţi, că e crescut de bunici şi locuieşte cu ei în continuare, că părinţii vin cât de des pot, şi de două ori pe săptămână, să-l vadă şi că vor să-l ia la Bucureşti, dar el nu vrea, că aici are prieteni. Am vorbit despre prieteni reali sau imaginari, despre animale de companie, despre fiicele mele şi despre cum mă purtam eu cu ele când aveau vârsta lui, despre dacă e normal să… şi să…

De 1 Martie mă trezesc c-un Cosmin agitat, roşu în obraji şi respirând sacadat, descheiat la haină, cu fularul pe ghiozdan. Îmi întinde zâmbind fericit un coşuleţ cu brânduşe ofilite, apoi un mărţişor din plastic cu deja clasica inimă în care scrie cu litere serifate LOVE şi apoi trânteşte un plic pe masă. Arată spre el şi spune cu năduf:

- Ăsta e de la mama, dar a zis să nu vă spun, să spun că-i de la mine!

Apoi, cu un zâmbet larg pe chip, arătând spre inimioară şi brânduşe:

- Dar astea sunt de la mine!

În plic era un lănţic de argint foarte fin, cu un şnur de mărţisor…

- Io i-am spus c-aveţi la gât lanţuri de argint şi la mână brăţări de piele şi că purtaţi tricouri cu rock, da’ mama e doamnă de-aia cu costum şi ei ăsta i-a plăcut!

Zile în şir m-am tot întrebat cât trebuie să-i fi povestit Cosmin mamei lui despre mine de-a gândit că se cuvinte să-mi trimită ceva special...

În toamna următoare Cosmin a plecat la Bucureşti, dar mai trece pe la mine din când în când. Bem un ceai sau mâncăm o îngheţată, ciocolată, prăjiturele făcute de bunica lui. S-a adaptat foarte bine, nici gând să mai meargă la dansuri, că el nu e fată, e deja într-a cincea, nu mai regretă Piteştiul. Dar nu mai vorbim despre prieteni imaginari, despre animale de companie, despre câte în lună şi în stele…