Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (1). De la piscină la calorifer

Prea multe prostii în copilărie n-aş zice că am făcut, dar haimana eram, fapt care îl dispera pe tata. Şi odată, nu mai ştiu ce făcusem, dar clar că-i pusesem inima pe jar, probabil iar plecasem la munte fără să-i anunţ, îmi zice: „Să-ţi de Dumnezeu un copil care să-ţi facă a mia parte din ce mi-ai făcut tu mie!”. Bătrânii spun că blestemul de părinte se lipeşte…
Trec anii, apare copilul numărul 1, Ana, cuminte, caldă, înţeleaptă şi sfătoasă. Iubita, draga, dulceaţa. Apoi copilul numărul 2, Miruna. Scorpie-ghionoaie-mătrăgună-viperă-ciumafaie.
O aducem de la maternitate. Urlet continuu. E copilul bolnav, mergi cu el la medic. Nici gând de boală. La psiholog. „E un copil cu prea multă energie, n-are cum să şi-o consume decât prin plâns la vârsta asta.” Ok, dar noi când mai dormim?
Pragmatic, Răzvan îmi explică:
- Ana e nedormită, o să se îmbolnăvească în ritmul ăsta. Eu cu Ana acasă mă descurc dacă tu mergi cu „asta” la spital, dar cu amândouă n-ai cum. O ducem dincolo să doarmă singură. (început de ianuarie, cameră nelocuită, încălzită parţial de caloriferul termoficării, amărât şi rece ca-n mijlocul anilor 90).
Şi-am dus-o, călcându-mi pe inimă. Cred că temperatura a încântat-o, dormea mai bine şi nici măcar n-a răcit.
Curând i-am cumpărat un colac miniatural şi-o plantam zilnic cu el cu tot în cada plină cu apă caldă. Nu mai plângea şi era somniferul ei: după o jumătate de oră de bălăceală adormea, nu pentru multă vreme, ce-i drept. Altfel, trebuia plimbată în braţe, pe-afară, în ritm alert şi să se mai şi mişte diverse în preajmă, că altfel tot în urlet o ţinea.
A plecat în picioare pe la 7 luni şi jumătate, apoi în patru labe şi a început să se caţere. Încetaseră urletele. Ca să fiu sigură că nu păţeşte nimic 5 minute, o puneam în căruţul de mers, în care o prindeam cu hamul de la cărucior, să nu evadeze şi să se urce cine ştie unde. La 8 luni a făcut prima criză (de isterie, zic eu), că n-am lăsat-o să… ceva. Strângea din pumni şi urla ascuţit. Am luat-o în braţe, convinsă fiind că nu văd eu bine, e prea mică să poată face aşa criză, am zguduit-o şi… s-a potolit.
Ca şantaj când nu o lăsam să facă cine ştie ce, se aşeza sub lustra din sufragerie cu căruţul de mers şi, în fugă, se izbea cu capul de calorifer, sfidându-ne. Ca s-o dezvăţ mi-au trebuit vreo 80 de drumuri lustră-calorifer (o prindeam exact înainte să se lovească), să-i arăt că eu sunt mai încăpăţânată ca ea. Răzvan, pragmatic, prima dată când a văzut că vrea să-l şantajeze, i-a împins căpşorul spre calorifer. Miruna s-a speriat şi n-a mai încercat. Cu el, că pe bunici i-a manipulat aşa până când crescuse de trebuia să-şi aplece fruntea până la calorifer.