Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (2). Între ciocan şi adeziv

La 9 luni am dus-o pe Miruna la creşă. De fapt, pe Ana voiam s-o duc, avea deja 2 ani, dar nu puteam să plec cu amândouă odată (aveau ore de somn diferite, motiv pentru care eu mă trezeam la 5-6 dimineaţa şi adormeam mereu după 1, eram roboţel) şi-am plecat cu Miruna să mă interesez de condiţii. Abia am reuşit s-o mai recuperez dintre copii. Am cedat propunerilor asistentei de-acolo să-i fac şi belelei dosar, „de probă”. Şi-au mers fetele la creşă şi situaţia s-a îmbunătăţit considerabil.
Pe la un an şi un pic, Miruna nu mai avea piscină în cadă, crescuse deja. A trebuit să-i găsim o altă ocupaţie să stea cuminte: bătea cuie (cu ciocanul, evident) în plinta de la linoleum. Ocupaţie care o ţinea pe loc chiar şi o jumătate de oră zilnic, timp în care nu mai stăteam nonstop cu ochii pe ea.
Hotărâm să amenajăm baia. Domnul meu se apucă de asta în afara orelor de serviciu, după-amiaza mai venea bunicul să supravegheze odoarele. Degeaba, Miruna fura adeziv şi gresie şi le punea… pe covor în sufragerie. N-a avut Răzvan alternativă: a trebuit să-i dea belelei o găletuşă cu adeziv şi spărturi de gresie şi faianţă să le lipească ea în hol, pe ciment. Aşa a stat cuminte.
Mai avea Miruna noastră o pasiune: când ne era lumea mai dragă, apăsa pe butonul de oprire de la televizor. Râdea fugind şi faptul c-o certam n-o impresiona de nicio culoare. Într-o zi mă înfurii pe ea, o cert iar şi-o pun cu ceva viteza iniţială într-un fotoliu. Plânge şi, printre lacrimi, îi spune soră-si: „apaşă, Ana, apaşă”. Ana, tentată s-o asculte. M-am răţoit şi la ea, dar ca măsură de siguranţă am lipit un capac de bere pe buton.