Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (4). Hadria

Primele cuvinte ale Mirunei? „Nu”, „Du-te”, „Eşi” (ieşi), „Mpace” (nu-mi place). Aveam o cockeriţă, Hadria, cu ea se certa de obicei fiica noastră, dar tot cu ea împărţea mâncarea.
Într-o zi rămân fetele acasă cu cele două bunice (cred că unica dată). Vine Ana:
- Unde-i Miruna?
Sar amândouă bunicele. Miruna era la castronul Hadriei, din care mânca mămăligă, sub black-and-ten-a privire a cockeriţei. Pentru Hadria, mămăliga era un fel de cozonac, mânca foarte rar şi-o aprecia ca atare (nici acum nu-s sigură că ştiu să fac mămăligă) şi chiar m-a mirat c-a lăsat-o pe pupăză la bunătăţile ei.
Relaţia fete-Hadria era oricum specială, copilele s-au născut cu câinele în casă şi pentru ele era de la partener de joacă, la prieten, frate, câine, cal, păpuşă, în funcţie de necesităţi. Hadria mânca de la ele hârtii, frunze, beţe, accepta să-i fie băgată pompiţa de mucozităţi în nas, să fie pieptănată, să i se pună baticuri, să fie înhămată la camion… De fapt, ce n-accepta? Inutil mă răţoiam eu la copile, zadarnic o luam de lângă ele, Hadria o tulea englezeşte şi tot cu ele o găseam. Dacă i-aş fi făcut eu a mia parte din ce-i făceau fetele cred c-ar fi auzit un cartier „comentariile” câinelui mea, că a mea era…
Într-o zi, Miruna, supărată foc, comenta ceva în bucătărie. Mă apropii tiptil şi-aud:
- Nu aşa, ai luat prea mult!
Mâncau şi ea, şi Hadria din acelaşi cornet de îngheţată, pe principiul „o limbă eu, o limbă tu”. Dar Hadria avea limba mai mare.