Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (8). Locuri secrete, apă magică, chiştoace şi înjurături

Mică fiind, Miruna avea câteva „cufere” în care ascundea obiecte pe care nu avea voie să le folosească fie deloc, fie fără asistenţă. Obiectele erau: creioane, brichete, jucării ce puteau fi înghiţite, pungi etc., iar cuferele secrete: guriţa ei, videoplayerul, wc-ul, gura de aerisire şi gaura de sub cadă din baie. În mod normal faptele decurgeau astfel: vedea fata noastră ceva care o ispitea. Lua telecomanda de la tv şi ne-o dădea spăşită, timp în care subtiliza ispitele. Dacă obiectul avea dimensiuni mici, imediat îl băga în gură. Dacă nu, mergea la cel mai apropiat „cufăr” şi-l vâra acolo. Am schimbat nenumărate capete de redare-înregistrare la video. De fiecare dată, acolo găseam de la creioane la cozonac, de la hârtii (facturi neplătite, bancnote etc.) şi jucării la mâncare de câini.

Wc-ul din baie era inutilizabil în scopul pentru care fusese construit: acolo era „izvorul” dătător de apă pentru aranjat freza. Se făcea fata mea frumoasă cu apa magică, apoi spăla tot acolo purceluşii din plastic de la un joc, ferma animalelor. Uneori şi batiste, căciuliţe, ciorapi erau „purificate” în aceeaşi apă magică. Tare încântată era să se urce pe scăunel să apese ea pe butonul de la bazin. Noroc că apartamentul avea şi wc de serviciu.

A renunţat la oliţă o dată cu Ana; ce conta că Ana era cu un cap mai înaltă, era şi Miruna mare cu ocazia asta! Numai că avea nevoie de scăunel să ajungă pe colacul wc-ului. Şi cum n-avea stare deloc, frecvent auzeam „mammmiiii”, „taaaatiiii”. Iar a căzut fata noastră în wc… Îi rămâneau capul, antebraţele şi gambele afară doar. Răzvan i-a spus că într-o zi că n-o s-o mai ridice, ci o să tragă apa. De-atunci fata noastră stătea cuminte.

A avut multe hobbyuri Miruna. Unul dintre ele - strângea mormoloci şi vaca-domnului (gândăceii roşu cu negru care apar primii, în şiruri, când dă primăvara), îi punea în buzunare unde, evident, nu stăteau. Ieşeau ca nişte piei roşii, unul după altul, şi navigau pe braţele, coapsele, gâtul Mirunei. Ea se supăra, îi certa în limba ei şi-i băga la loc în buzunar.

Colecţiona şi chiştoace, împreună cu un băiat din vecini, mai mare ca ea cu doi ani. În aceeaşi perioadă, învaţă Miruna să înjure. Oricât ar fi de puritani unii trebuie să recunoască: atunci când dai cu elan, cu degetele de la picioare eventual, într-un toc de uşă inevitabil îţi scapă printre buze ceva neortodox. La cămin, copiii fac schimburi de experienţă în materie de cuvinte de care „n-ai voie să spui, că nu-i frumos”.

Locuiam la primul etaj. Vară, cald, geam deschis, fetele – afară, la joacă, Ana cu nişte băieţi - la „raţele şi vânătorii”, Miruna cu puştiul colecţionar de mucuri de ţigară bântuiau în zonă. Aud un ferm „dă-te în p…a mătii!” Numai că în cazul dat cuvântul neexistent în DEX are patru litere şi n-are nicio legătură cu sexul feminin, au contraire. N-am putut să-mi stăpânesc hohotul, cu toate că eram antrenată zilnic cu minunile de spuse ale Mirunei, pe care nu trebuia să le încurajez prin râs. Puştiul, indignat:

- Nu aşa se zice, ci aşa …”, şi-i spune Mirunei varianta clasică.

- Dacă io aşa veau aşa se zice!

Principiu pe care a mers Miruna ani de zile, până la şcoală spunând calilofer, zacăr, focătărie (cofetărie)…