Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (9). Turnir hibernal şi-o „babă nebună”

Vin de la redacţie într-o după-amiază pe la 5, obosită crunt după ce în ultima săptămână dormisem cam patru ore din 24, imaginaţia mea nu mai putea cuprinde decât întuneric-pat-somn-aruncat deşteptător pe fereastră. Era domnul meu acasă, fetele erau pe mâini bune, deci… somn de voie.

Ajung în capătul blocului şi trei puşti frumoşi şi isteţi (că mulţi nu-s nici, nici) din zonă mă agaţă:

- Tantiii, să vedeţi ce-a făcut Miruna…

Am simţit că (iar) îmi pică cerul în cap.

- Ce-a făcut?

- A înjurat-o pe tanti X şi i-a zis tâmpită, dar ea avea dreptate.

După ce pun o mie de întrebări ajutătoare, aflu ce se întâmplase.

Era jumătatea lunii ianuarie, Miruna avea trei ani şi un strop. În toamna precedentă, mă întrebase puiul meu de ce un pomişor n-are frunze. I-am spus cu multe ocolişuri că a murit. N-a fost nicio catastrofă.

După Revelion, oamenii au scos din casă brazii, iar băieţii de 8-12 ani au început turnirele. Vă amintiţi? Unul pe umerii altuia, două echipe, duel. Cum Miruna era mică, evident că nimeni n-o băga în seamă şi şi-a găsit singură o creangă, a curăţat-o şi se duela cu pomişorul mort. De la scara alăturată, o tanti (care, între noi fie vorba, îmi mâncase şi mie sufletul în copilărie), iese pe geam şi începe:

- Nesimţito, nu ţi-e ruşine, ce faci acolo?

- Mă bat cu copacul, că e mort.

Tanti n-avea timp de auzit.

- Aaaa, eşti şi obraznică, aşa te învaţă pe tine părinţii acasă?

- Numai un om tâmpit crede că părinţii îi învaţă prostii pe copii.

Cucoana evident că explodează în jigniri, înfuriată peste poate şi de faptul că Miruna se duela în continuare, păstrându-şi ritmul constant. O ameninţă că o să coboare ea şi… şi…

Şi Miruna conchide:

- Dă-te-n p…da mătii, că nu e blocul tău.

Ajung la scară. În faţă – cucoana, înfoiată ca un curcan. Din politeţe o ascult vreo trei minute - evident, ea avea o variantă mult diferită de ce-mi spuseseră băieţii, îi promit că voi lua măsuri şi urc în casă, gândindu-mă vinovată ce pedeapsă ar fi luat Miruna dacă aflam întâi varianta madamei.

Fetele, circumspecte. Răzvan, la fel. Simţise el că s-a întâmplat ceva de l-au luat odraslele pe sus în casă când de obicei trebuia el să tragă de ele, dar nu ştia încotro să se îndrepte şi asta genera tensiune între ei. Mă duc la Miruna.

- Ia zi, Mulinuţă, ce-ai mai făcut azi?

Miruna brusc devine senină:

- Am înjurat o babă nebună.

Cu mare greutate mi-am strunit zâmbetul. Şi a început puiul meu să povestească. Varianta ei – cumplit de apropiată de cea a băieţilor, la ani-lumină de cea a madamei. Bun, are copilul dreptate, însă îi fac o pledoarie pentru respectul vârstei care înseamnă şi experienţă etc.

- Da’ de ce să vorbesc altfel cu adulţii decât cu copii?

- Mamă, ăsta înseamnă respect.

- Da dacă nu merită respect de ce?

- Păi… e în vârstă, e bolnavă…

- Bolnavii să se ducă la spital nu să enerveze copiii oamenilor!

Şi am luat măsuri: am picat la pace cu Miruna, mai bine spus la compromis - pentru că o rog eu nu se mai ceartă cu adulţii, dacă o supără cineva vine şi-mi spune mie. Ufffff…