Schimb confort urban pe libertate rurală (13)

Şi-a mai trecut un week-end şi, ca de obicei, „arhitectura” locurilor s-a schimbat.
Sâmbătă dimineaţă au venit de la Bucureşti foştii proprietari (care sunt nişte drăguţi) să-şi mai ia din diversele care mai sunt la noi, fapt care a generat eliberarea părţii din spate a grădinii (unde vreau să ducem nişte buturugi, la umbră de nuc) şi a podului unuia dintre atelierele lui Răzvan (era nişte lucernă care-mi asigura „busuioc în păăăăr, măi” de câte ori intram pe-acolo). Tanti Neta mi-a arătat cum se fac straturile de ceapă şi cum se pun morcovi&comp., acţiune care de la înălţimea privirii mi-a părut foarte simplă, iar nenea Gică ne-a învăţat unde să găsim femeie în curte, că bărbat… Ne-au lăudat că şi curtea şi grădina arată bine (fază la care mai să-mi iasă inima din piept de mândrie) şi ne-au mai dat un milion de sfaturi foarte utile (cum ar fi că vişinii, cireşii şi nucii nu se tund). Apoi am avut musafiri, tare ne-a plăcut şi, cum mici excepţii (cum ar fi că Răzvan s-a delectat cu drujba, a tăiat nişte felii dintr-un fag şi le-am pus pe post de dale), aşa a zburat ziua de sâmbătă.
Plăntuţele care au apărut din proprie iniţiativă cresc, seminţele de flori pe care le-am cumpărat toată iarna din hipermarketuri s-au ascuns într-o gaură spaţială de unde probabil vor apărea tot în iarnă, au apărut muguri noi, lacul are apă, sălciile de pe malul lui au soare-n ele, nu vânt, câinii năpârlesc.
Duminică, eu mă trezesc hărnicuţă. (Hărnicuţă din proprie iniţiativă, dar de trezit m-a trezit domnul Jinx, că aşa a avut el chef). Am terminat operaţiunea tăiat zmeură, cam trei sferturi dintre pomi sunt toaletaţi (în concubinaj Răzvan şi cu mine, adică mai mult el, că eu de câte ori prindeam foarfeca tăiam crengi nesimţite care mă trăgeau de păr).
Am scăpat de rumeguş: am făcut din el alei în grădină, dar şi în curtea păsărilor, cele trei găini plus cocoşul fiind foarte încântate, împrăştiind rumeguşul cu spor şi strigându-se una pe alta cu aşa patos de-au venit şi nişte vrăbii. (Mi se pare mie sau am o pasiune cu aleile? Asta după cea cu pietrele, evident, că în plan am ca pe marginea aleilor de rumeguş să pun… pietre.)
După masă, se revoltă spiritul meu de agricultor şi vreau eu să plantez ceva. Cu asistenţa curioasă a ambelor mele fiice (Răzvan îşi vedea de tuns pomi, omul avea treabă, nu chef de joacă, spre diferenţă de una lume şi de cei trei motani care-l supravegheau continuu), mă apuc să fac un strat de ceapă… Nu e aşa uşor cum pare, de fapt n-ar fi greu dacă sapa n-ar refuza cu încăpăţânare să colaboreze. Dar şi eu m-am supărat pe ea şi-am chinuit-o (de fapt, ne-am chinuit reciproc). Comit eu stratul (cu ajutorul Anei, ea era dreptarul care-mi spunea „ai intrat prea mult”, „mergi spre stânga” etc.), pun ceapa (moştenire de la tanti Neta) folosind o sculă verde cu aspect pervers pe care mi-a cumpărat-o domnul meu, timp în care mă tot răstesc la curiosul de Jinx, apoi constat:
- Mi se pare mie sau chestia asta nu arată ca un strat de ceapă?
Răzvan:
- Păi nu prea arată.
- Nu trebuia să fie pământul mai mărunt la suprafaţă?
- Ba da, dar trebuia să foloseşti grebla.
(Evident că folosisem şi grebla, care îmi mai şi scosese ceva cepe la final şi mă enervase!)
- Păi dacă tot te pricepi de ce nu faci tu?
Răzvan pleacă ridicând din umeri a „te pui cu nebunul?”.
Miruna, pe lângă mine.
- Hai mami că nu arată aşa rău.
- Corect, arată ca un mormânt.
- Nu, că e mai lung şi mai îngust. (zâmbeşte hâtru) În plus, pe mormânt cresc flori, nu ceapă.
(Se cam vedeau oareşce codiţe.)
Miruna: O să avem ceapă verde de Paşti?
Răzvan: În două săptămâni tu vrei să ai ceapă deja?
Eu (în acelaşi timp cu Răzvan): Nu, astea nu se mănâncă! Sunt puse numai să le fotografiem după ce apar!
Ana zâmbeşte spre mine a aprobare.
Şi hotărăsc eu atunci să plantez toate posibilele subiecte foto: seminţele pe care le cumpărasem - ţelină, pătrunjel, leuştean, cimbru, coriandru, ardei iute. N-am citit ce scrie pe ele, că mă gândeam că ardeiul vrea să fie făcut răsad, că plantele au cine ştie ce pretenţii, aşa că mai bine să nu ştiu, că-mi pierea entuziasmul. Vine Răzvan, mă enervează că sapă rapid o bucată de pământ şi tot rapid pleacă râzând, lăsându-mă cu ultimul meu duşman declarat: sapa. Am făcut nişte chestii mai înguste şi mai înalte, am pus seminţele, le-am udat şi am udat şi ceapa, nu înainte de a mă certa cu grasul de Polux care fie îşi punea fundul peste munca mea, fie era curios să vadă ce-am ascuns eu acolo.
Am reuşit performanţa de a-mi băga şi pământ şi rumeguş în pantofi, în ciorapi, în mânuşile de grădinărie, fapt neplăcut de altfel.
Pe seară, m-am surprins îngrijorată că vine căldura. De ce? Păi… nu mai facem focuri? Clar sunt piromană, aşa că mi-am propus să amenajăm o vatră pe lângă nuc, probabil week-end-ul care vine. Se întunecase şi-am vrut să filmez cu mobilul lanţul de lumini pe care-l admirăm seară de seară. N-am avut cum, pe marginea gardului se plimba posesiv şi curios întunecatul Zombie, din când în când mai aplicând şi câte-o corecţie obraznicului telefon care-i uzurpa teritoriul. Poate altă dată.
Şi, ca în fiecare zi de luni, am febră musculară. Experienţa însă mă învaţă că până sâmbătă va trece.