Schimb confort urban pe libertate rurală (46). Animale de companie la sat?!

Scriam cu ceva vreme în urmă despre schimbarea de optică. În oraş mă supăram pe pisicile care vânau vrăbiuţe, mă înfuriam pentru că le hrăneam şi ştiam că nu-s obligate să vâneze. Înţelegeam că de vină e poziţia lor în lanţul trofic, dar asta nu mă împiedica să mă revolt.
Avem animale şi păsări pe care le creştem. În prima fază, din inerţie, unele le-am moştenit, Jinx era pet de apartament. Acum nici nu mă miră, nici nu mă mai supără când vin motanii cu cârtiţe, şoricei, păsărele, şopârle pe care le prezintă mândri şi ni le lasă nouă în faţa bucătăriei.
Niciodată nu m-am stresat că mâncând un ou omor un pui ipotetic; dar pe primul pui din curte ce-ar fi trebuit tăiat l-am lăsat să moară, l-am îngrijit cât am putut în speranţa că-l voi salva, indiferentă la logicele argumente ale domnului meu. Îmi părea crud să prinzi o pasăre care are încredere în tine, care vine pentru că ştie că îi aduci hrană şi tu, cu aceeaşi mână cu care i-ai dat să mănânce, s-o ucizi. Al doilea pui a avut piciorul rupt, şi el ar fi murit, l-a tăiat Răzvan, eu l-am curăţat şi l-am pregătit; nici n-am gustat mâncarea (iar fetele n-au ştiu ce e acolo). Când am tăiat prima găină (după mai bine de o jumătate de an), am mâncat din ea: era una dintre buimacele cumpărate de noi care mâncau ouă; fusese atenţionată verbal de nenumărate ori, ba chiar i se spusese ferm că dacă o mai prindem o singură dată ajunge supă. Am avut ceva procese de conştiinţă.
Creşti animale ca să te ajuţi. Câinii apără proprietatea, pisicile o feresc de diverşi dăunători, iepurii şi păsările sunt hrană. E firesc, asta au făcut oamenii de când s-au apucat de creşterea animalelor. La sat peturi nu există şi încep să accept acest lucru.