Niciodată nu mi-a plăcut să „stau la poze”. Copil fiind nu înţelegeam de ce trebuie să-mi întrerup eu bunătate de ocupaţie ca să-mi facă „nenea” poză, de ce trebuie să las motanul din braţe în acelaşi scop.
Prin clasa a III-a am ajuns la cercul foto de la Casa Pionierilor şi de-atunci mai mereu am fost de cealaltă parte a obiectivului, aşa că acum cu greu găsesc fotografii în care să apar. Mă privesc pe mine cea de-acum ani buni şi constat că timpul a trecut; nu în favoarea mea. Ştiu că „nu arăt bine”-le de-acum va deveni „ce bine arătam” peste ani şi mi se pare firesc. Vremea trece.
N-am ţinut niciodată jurnal. Tentative am avut mai multe, dar mereu le-am abandonat: n-am în mine drăcuşorul ascuns care să mă oblige să scriu; în plus, existau alternative confortabile cu duiumul.
Ar fi fost interesant să pot compara acum seria de femei care am fost de-a lungul anilor. Mereu alta şi în mare parte aceeaşi.
4 comentarii:
e cumva ziua de nastere?
eu sper ca atunci cand voi mai inainta in varsta sa nu imi doresc sa fi fost mai tanara ci sa imi doresc in continuare sa fi ramas copil.
@ioana - nu e ziua de nastere, doar ca am dat iama de curand prin poze.
am citit eu si vazut, niste poze facute de un tip fetitei lui, la diverite virste, incepind din copilarie cu acceasi rochie.
mie mi s-a parut cam macabru, el zicea ca-i arta.
@vic - si rochia crestea o data cu fata?:-)
Trimiteți un comentariu