Dimineaţa la 7 şi un strop admirăm răsăritul soarelui apoi ne urcăm în maşină să mergem la serviciu (în oraş). Am plecat de acasă de când am ieşit pe poartă. (…)
La întoarcere, acasă începe la 4 km de curte, semnalul e dat de-o curbă la stânga, unde e un indicator albastru. Deschis porţi, intrat, drăgălit un pic câini şi motani, ceva trebăluială plus inventarul a ce s-a mai întâmplat între timp în grădină, discuţii în faţa bucătăriei cine şi ce a făcut peste zi. Şi linişte. O linişte cu împăcare, cu senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Simt că mi s-a ridicat o draperie, nu un voal de pe ochi, e un fel de întoarcere într-un acasă ancestral. Şi-i tare bine.
În oraş mă simţeam acasă numai parţial şi doar după ce închideam uşa apartamentului; asta implica să fim toţi patru acolo şi era un fel de „unde suntem toţi acolo e acasă”. Nu mi se părea firesc, însă mă gândeam că poate România nu-i ţara mea. Dar este. Blocul nu era acasă al meu.
2 comentarii:
da, acasa e in Gradina Raiului. din bloc nu se vedea :)
@ajnanina, din bloc se vedea gri in nenumarate nuante. acum totul e color.
Trimiteți un comentariu