La început tresăream când lătrau câinii în curte, mai hotărâţi şi mai vigilenţi decât cei pe care îi aveam uneori în casa scării.
Apoi mă speriau tunetele foarte puternice şi fulgerele ce păreau să pice la zece metri de mine.
Auzeam mereu cântecul cocoşului, răpăitul ploii pe acoperiş, vuietul vântului afară, în coşuri, plânsul pădurii pe final de toamnă. Apoi a venit iarna şi liniştea îmi făcea urechile să ţiuie. Urmă de sunet nu se auzea.
Prin februarie au început lătrăturile vulpilor în rut şi agitaţia supărată a câinilor, mai ales pe la 4-5 dimineaţa.
În primăvară, clocot: păsăret, foşnet de frunze, broaşte, apoi greieri. Mai deloc voci umane străine de casă.
Mi-a trebuit timp ca să nu mai tresar crezând că sună vreun mobil când auzeam vreun greiere cântând, eventual în casă. Acum nu mai aud lătratul de joacă al câinilor, nici când doar se bagă în seamă, ci numai pe cel agresiv, apărător de teritoriu. Ploaia mă leagănă, tunetele mă bucură şi agitaţia păsărilor însemnă tot linişte, o linişte din care oamenii lipsesc.
Când oamenii tac, se-aude glasul pământului.
4 comentarii:
ar trebui sa scrii o carte. peste vreo 10 ani. suna bine chestiile astea la minut.
@costin - trairile astea sunt doar o treapta catre altceva, peste 10 ani nu vad ce valoare ar mai putea avea. sa nu mai spun ca nu cred ca-n 10 ani ma voi coace eu de-o carte:)
de miruna nu mai scrii?
@fido dido - o sa mai, probabil. nu stiu cand, dar nu curand.
Trimiteți un comentariu