Am descoperit-o pe Ada Milea la TVR, prin 98, după ce scosese primul album, „Aberaţii sonore”. Trei luni mi-au trebuit ca să ajung să-l pot cumpăra, cu comandă specială la Bucureşti, de-acolo la casa de discuri care nu era casă de discuri ci fundaţie, o odisee la care acum nu m-aş mai încumeta. I-am ascultat următoarele două albume mai mult pe net, cu accent pe „Republica Mioritică România”, în campania electorală. A urmat „Absurdistan”. L-am ascultat, iar şi iar, şi nu ştiam de unde să-l apuc. Intuiam că e un proiect mai… special, argumente n-aveam, dar una peste alta îmi plăcea. Apoi a scos „Apolodor”, după „Cartea cu Apolodor” a lui Gelu Naum. L-am ascultat pe net, iar comandă specială, iar aşteptare şi mare fericire când a venit albumul; Ada Milea îl reinventa pe Apolodor, iar eu eram îndrăgostită de Cărţile cu Apolodor încă din clasa I. A urmat „De ce fierbe copilul în mămăligă”, cu a sa ortodoxă arie a colivei care mi-a luminat zile în şir.
De la album la album Ada Milea se reinventa. Inconfundabilă şi mereu alta, cu versuri de-o ironie tandră sau de-un umor absurd dus uneori până în cinism, cu melodii scurte, unele de o jumătate de minut, de un gen muzical neclasificabil, un fusion între rock, jazz, blues, cu influenţe. O joacă frumoasă cu note şi cuvinte, unde genurile muzicale n-au frontiere între ele, zburdând toate democratic pe acelaşi portativ, dând naştere unei nebunii de audiţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu