De ce-o iubesc pe Ada Milea, 2

„Don Quijote” este, pentru mine, o cotitură în stilul Ada Milea. De la joaca frumoasă cu versuri şi note a trecut la un proiect îndrăzneţ, de factură postmodernistă, în care epopeea lui Cervantes e rescrisă şi adaptată. Nu e un album, ci un spectacol de teatru de studio care trebuie văzut (am văzut înregistrări), doar ascultându-l nu rămâi fără grai, ci vrei să-l reasculţi, să-l „rumegi”, ba uneori te face să te gândeşti dacă n-ar fi cazul să reciteşti scrisa originală.
Don Quijote începe serios, continuă poznaş-interactiv şi se termină serios-filosofic. E o poveste din vremuri care-i de fapt teatru, actorii joacă şi se joacă, sunt ca tine – în blugi şi cu şapcă -, sunt replici dintr-un libret cântate care de fapt sunt poeme. Sub aparenţa unui stand up comedy serios e o epopee din care faci şi tu parte, acolo ţi-e locul, ba nu, mai la dreapta, un pic mai în faţă, acum treci în spatele morilor… unde sunt instrucţiunile de folosinţă ale spectacolului ăsta? Reprezentaţie plină de candoare, cu all inclusive - teatru, poezie, muzică, experiment, postmodernism, dar cu un puternic aer fresh, autentic -, în care muzica pare a fi şi ea un personaj al lui Cervantes.
Pe scenă sunt Ada Milea, Dorina Chiriac, Bobo-Fără-Zahăr (Bogdan Burlăcianu), Romulus Chiciuc şi Adrian Cristescu, două chitare, o vioară şi-un pian. Şi morile, oile, măselele, insula, tu-spectatorul…
Don Quijote e Ada Milea, iar Ada Milea e Don Quijote-ul teatrului muzical românesc la început de mileniu III.