Schimb confort urban pe libertate rurală (115). Oniomanie horticolă

N-am putut niciodată să pricep mania cumpărăturilor, mai ales la femei; oniomanie se cheamă, e cea mai întâlnită dependenţă socială, iar acum mă tem că am picat în ea.
Parcă nu mă mai pot opri din cumpărat. Întâi am început cu seminţele, în iarnă; la fiecare drum de aprovizionare trebuia să-mi iau măcar câteva plicuri pe care evident că nu am unde să le pun pe toate, noroc că mai merg şi anul viitor plantate. Acum cumpăr plante la ghiveci, zi de zi, că doar pentru asta e expoziţia de pe strada pietonală. 8 zile de expoziţie, 8 zile de ghivece cu flori şi pomi, 8 zile de trecut printre standuri că altfel nu am cum să ajung la birou. Şi mă tem că voi continua cu răsadurile în mai.
Ultimele achiziţii pentru curte&grădină? Rododendron, smochin, primule albă şi portocalie, erica albă şi mov, miozot roz, o floare drăguţă şi necunoscută, rozmarin, salvie, cimbrişor, altă lavandă, că până nu rămâne n-ajunge. Sper că mă opresc aici în astă primăvară, nu din alt motiv dar smochinul şi rododendronul nu le putem planta până nu mutăm un gard, plantelor aromatice trebuie să le inventăm o zonă unde să rămână pe perioadă lungă, floarea de colţ nu-şi găseşte loc orice i-aş face aşa că va trebui să-i construim un soi de jardinieră undeva, încă nu ştiu unde. Cei doi cireşi noi i-am plantat fix pe locul unde anul trecut a stat piscina, lângă ceilalţi trei pomi cumpăraţi tot de la simfonie, iar acum şi piscinei trebuie să-i inventăm (alt) loc.
Ca să-mi găsesc singură scuze, preţurile sunt considerabil mai mici decât în magazine, varietatea plantelor e covârşitoare şi ispite – cât încape. La un moment dat, mi-a trecut prin cap să-i dau domnului meu cardul ca să scap de un stres. N-au pos-uri comercianţii, dar e împânzită zona de bancomate, că doar e km 0 al oraşului; a fost doar o idee de moment, că pe seară puteam cu drag să i-l dau – cardul era gol, iar eu tare liniştită.
Sunt tare mândră de schimbările pe care le-am făcut, grădina mai puţin, dar curtea este cu totul alta decât era când ne-am mutat şi abia aştept să vină tanti Neta (fosta proprietară) să vadă ce-am făcut, să-i văd chipul încântat, să-i aud laudele, să-mi spună iar că nu se aştepta la cât m-a văzut ea de „domniţă” cu mânuşi şi să simt cum îmi creşte exponenţial cota de popularitate în ochii personali. Oricâte laude aş primi, de oriunde, nu-s ca cele de la tanti Neta.
Se spune că omul sfinţeşte locul. După un an şi jumătate de viaţă în marginea nicăieriului, cred că şi locul sfinţeşte omul.

P.S. Ne vedem după Paşte.