În materie de bani, recunosc, sunt o catastrofă. Nu știu câți și mai ales dacă am bani la mine, nu știu prețuri și în principiu nici nu mă interesează, banii sunt buni doar când vrei să cumperi ceva anume, de preferință care să nu fie obligatoriu, ci doar să te bucure; bine-ar fi să se poată mereu, dar, deh, ”e crizăăă”.
Domnul meu e ministrul de finanțe care împarte bugetul în casă și contabilul care achită facturi, el e plătitorul în hipermarket la ce-am pus eu în coș (după lista făcută în timp acasă și ținută cu magnet pe frigider, pe care, cu rare abateri de genul ciocolatei, o respect), el e asistentul care mă mai întreabă dimineața „sigur ai bani la tine?” și bine face, pentru că de obicei răspunsul e negativ.
Nu mă uit la prețurile produselor pe care le cumpărăm uzual (dacă nu mă supără vreo marcă n-o schimb, cumpăr produsul pe care l-am mai folosit și de care am fost mulțumită), dar mi s-a întâmplat să mi se spună „păi cum ai găsit zahăr la x lei, că de obicei costă x+1 lei?” Mi se părea mie straniu, mă întrebam cu un aer ușor vinovat oare de ce, dar explicație logică n-am găsit.
Până azi, când am citit un articol și m-am edificat: fiind eu de fel cu capul mai în nori și având o înălțime peste medie, privirea nu-mi cade pe mijlocul raftului în hipermaket, unde sunt puse produsele promovate și ușor mai scumpe, ci mai sus, unde sunt cele cu preț mai mic, pe care oricum ajung să le iau cu ușurință și uneori îi ajut și pe alții.
Altă dilemă care mă mai bântuia când și când, fiind eu alergică la nenumărați și atipici stimuli, era dacă nu cumva igiena excesivă ar putea fi vinovată de apariția unor alergii; azi am găsit dovada că aveam dreptate.
Parcă nu mai e ceață.
Un comentariu:
Aha, deci asa vine treaba. Bine ca mi-ai spus!
Trimiteți un comentariu