Cum mi-am petrecut sfârşitul lui 2011

Pe principiul “dimineaţă e când mă trezesc eu”, bun găsit în 2012, aşa mai spre jumătatea lui ianuarie. Ne aşteaptă un an plin, cu apocalipsă, alegeri locale şi parlamentare doi într-unul ca_cafeaua, asigurări de sănătate private şi alte chestii absolut esenţiale (care mă lasă frig), aşa că vom cam avea agendele pline. Prima pe listă – apocalipsa; trebuie să cuget bine unde şi cu cine vreau să mi-o petrec. Pot să aleg şi când?
După mai bine de două săptămâni de vacanţă în care am lenevit programat, cu metodă, zău de nu mi-e drag un regim de muncă de zece ore pe zi. Ce-am făcut în astă vreme? Mai nimic, că aşa ne-a fost drag. Dar să atacăm structurat subiectul.
La capitolul odrasle din dotare, copilul nr. 2 s-a făcut major, prilej cu care i-am cunoscut iubitul de export; copilul nr. 1 a venit, a plecat, iar a venit, iar a plecat, cam ca messengerul când e conexiunea la net proastă: nici nu s-a conectat bine că iar se face faţa zâmbitoare albă, apoi galbenă, iar albă...
Şi cum copilul proaspăt major avea nevoie de buletin nou, ne-am învrednicit şi ne-am schimbat şi noi actele de identitate. Acum suntem rurali oficial şi tare mândră mi-s de „comuna Mărăcineni, sat Argeşelu” scrise la mine în CI. A venit timpul, aşa că ciclul „Schimb confort urban pe libertate rurală” se încheie aici (doi ani din viaţa noastră, 186 de posturi sub titlul acesta, uau, cam cât o carte).
Vremea a fost ciudată, cu temperaturi cam prea pozitive pentru gustul meu; un pospai de ninsoare care a rezistat câteva ore, ceva ploaie şi un mândru vânt care-a inundat casa cu fumul întors de pe coş (moment în care m-a gândit cu drag la centrala pe gaze de la apartament). În rest, timp luminos de primăvară, cu cer senin şi nori zâmbitor-plimbăreţi, cu păsărele gureşe şi chestii verzi neidentificate care au răsărit, cred că zambile. Cum de Bobotează am stat afară pe şezlong ca pe final de martie, numai faptul că-i ziua scurtă ce mă face să-mi amintesc că-i calendaristic iarnă.
Sărbătorile au fost liniştite, am cam stat acasă, am avut musafiri, am fost musafiri, telefoanele au zăcut abandonate pe unde au nimerit (pe principiul „nu sunaţi, ies eu din când în când), net doar rar şi pe derulare rapidă. Moş Crăciun mi-a adus printre altele un steag al României maaare (urmează să-i fie confecţionat şi suportul de arborare) şi o frumoasă sticlă de vin alb franţuzesc asezonată cu o colecţie de cărţi poştale cu nuduri sepia de ochi bucurătorii. Colindători n-am avut (copiii din sat evită uliţa veneticilor), a venit unul din preoţi cu icoana înainte de Crăciun (cel care mi-e drag), celălalt ne-a sărit la venitul cu Botezul (e greu să urce până la noi). De revelion ne-am satisfăcut instinctele piromane cu materialul pirotehnic din dotare abia spre ora 1, că atunci s-a terminat spectacolul de artificii din peisajul nostru – anul acesta orizontul a fost incredibil de clar şi cei 36 de km pe care-i vedem din curte au fost plini de palmieri, sfere şi jerbe colorate, nici n-aş zice că pe la noi e vreun pui de criză economică.
În rest, am dormit, am ascultat Pink Floyd şi Ada Milea, ne-am plimbat, am vegetat, am jucat canastă, am mâncat ciocolată şi portocale în cantităţi industriale, am umblat brambura, iar am vegetat, am (re)văzut ceva filme (Inception, Kill Bill), am râs mult, apoi iar am vegetat. Vremea a curs în alt fel, liniştit, luminos, parcă în afara timpului convenţional. Cred că m-aş putea obişnui la ritmul ăsta.