Crește ziua, crește iară...

...în tandem cu verdele troscotului. După ce s-a topit zăpada, de sub ea au răsărit ghiocei înfloriți, sedumuri, primule cu urme fine de floricele, o scrumieră turnată și mucurile de țigări aferente ei, datate înaintea erei zăpezii de ianuarie. Grădina e încă sub formă de pământ ud lutos, curtea - sclipicos noroioasă și cu un look ajustat miraculos: au crescut ambalaje colorate de dulciuri, bețe, așchii, pietre; pe unele îl suspectez pe Hades că le-ar fi plantat (recuperate din coșurile de gunoi), celelalte însă cred că s-au teleportat. Drumul e tot un delușor și-o vale mică, duios articulat cu câte o baltă, un pârâiaș, un canal acolo, ca să evidențieze șleaurile făcute de anvelopele mașinilor, și-i colorat cu pahare de cafea, doze de bere, peturi.

Lopata de zăpadă e pusă deja la locul ei, nu mai veghează terasa, șervețelele umede au revenit pe bancheta din spate din motive de noroi pe drum (am trecut din bocanci în ghete), sacul cu nisip din portbagaj zace acum lângă chioșcul plin cu toate prostiile pe care le tot punem „bine” din toamnă.

Vremea caldă mă ispiteşte să dau startul la plantări, dar ştiu că-i încă devreme; mă abţin cu greu, fac planuri, mai greblez prin curte, aranjez aleile cu pietriş şi zona de floricele de lângă casă – alternative nepericuloase la pus diverse în pământ. Ca de obicei în primăvară, constat că destule plante vor trebui mutate – sunt puse aiurea. Cred că ştim cum vrem să arate, la modul definitiv curtea – asta implică tăiat vreo patru pomi, mutat unul, amenajări diverse care vor dura, dar nimic nu se face bătând din palme.

R. a continuat bordura din sticle de vin, reface o zonă de beton dintre cele două bucătării (unde va trebui schimbată şi scara spre cer a pisicilor – un pui de salcâm pe care mâţele noastre îşi încearcă ghearele şi pe care se urcă pe acoperişul magaziei).

Rufele se usucă vesele afară, pisicile nu mai vor noaptea în casă nici ademenite, zambile lalele narcise cresc perpendiculare, mugurii pomilor mai că vor să plesnească şi-n aer parcă e ceva nou: să fie miros de primăvară, să fie iluzia mea – nu ştiu, dar ciripit vesel de păsărele sigur e.

Ca noutate de sezon, domnul meu a băut ceai; nu, n-a fost bolnav, pur și simplu l-am prins într-un moment de slăbiciune și l-am exploatat. Am făcut un amestec de roiniță mentă lavandă iasomie lămâie ghimbir (mai aveam și altele, dar am zis că ajunge), am cazat magnifica licoare în ceainicul din inox și – surpriză – a băut trei căni în vreo două ore, fără să-l oblige nimeni, ceea ce am făcut și eu, evident. Ceai de regiune superior.