Început de zi

E 6 şi telefonul sună fără să-i pese că pentru mine încă nu e dimineaţă. Ies pe terasă – ce bine că domnul meu se trezeşte mai devreme, cafeaua e fix cum trebuie -, mângâi o mâţă, şi încă una, alta, apoi pe ultima – ce bine că-s doar patru -, aprind o ţigară şi, cu ochii spre răsărit, sorb prima gură de cafea. Aerul e rece şi pielea mi-e vag înfiorată; încă trebuie să-mi pun mânuşi, deşi uneori mă fac că uit.

Tăcem amândoi; domnul meu citeşte pe şezlong, eu stau cu coatele sprijinite pe blatul terasei şi scrutez cerul de deasupra magaziei după ereţi. Mereu sunt ereţi, câte doi, câte patru – umblă în pereche -, zboară rotit, urmărind ei ştiu ce. Uneori apare şi câte un uliu, alteori câte trei căprioare. Sau şase. Sau câte vor ele. Mai mult le intuiesc decât le văd, soarele încă n-a răsărit, dar foarte rar e întuneric deplin.

O jumătate de oră de răsfăţ, apoi începe agitaţia zilei. Hrăneşte dihănii, strânge, aranjează, aeriseşte, spală. Şi pregăteşte-te.

Pe drumul către poartă trebuie să răsfăţ câinii – e ritualul nostru; deschid poarta mică, deschid porţile mari, domnul meu scoate maşina; e momentul în care iluminatul stradal din sat se opreşte. Peste dealurile Ştefăneştiului şi peste Mioveni e o dungă rozalie, semn că soarele se ridică. Închid porţile mari, închid portiţa, urc în maşină, coborâm. Când ajungem la jumătatea drumului, pe DN se sting becurile; întunericul şi lumina se îngână, farurile devin brusc orbitoare.

Cobor în parcarea de lângă birou; doar firmele magazinelor sunt aprinse şi-i firesc, deja văd bine drumul, chiar dacă soarele încă n-a răsărit. La conteinere, doi tineri fac colectare selectivă: pet la peturi, carton la cartoane, aluminiu la aluminiu. Câinele obez şi urât îmi vine în întâmpinare. Ce faci câine? Dă din coadă a salut şi-mi atinge mâna cu botul; îl mângâi scurt – nu prea-i place că am mânuşi, dar asta e – şi mă însoţeşte până la uşă.

Începe o nouă zi a săptămânii.