Preumblări, amintiri şi plante medicinale

Duminica trecută am fost la moşia sor’mii M., cu un scop bine determinat. Citise ea pe blog anul trecut despre cum mă plimbam eu pe coclauri, cu cartea de plante medicinale în braţe, încercând în zadar să identific ce vedeam desenat pe planşele color. Şi încă de-atunci s-a gândit ea să ajute un om năcăjit şi să-i păstreze o tufă generoasă de tătăneasă şi oareşce rostopască (pe care a şi plivit-o, că apăruse în curte). Nici sor’mea, nici domnul ei nu sunt pe craca lor. Dacă anul trecut au plantat oareşce cartofi, morcovi, ceapă, usturoi, roşii, castraveţi, fasole, mazăre şi alte chestii relativ uşor de întreţinut, în astă primăvară şi-au făcut o namilă de solar – vreo 200 mp – pe care au mobilat-o cu răsaduri făcute tot de ei şi au mai pus prin grădină nenumărate chestii; cred că acum cultivă vreo 1600-2000 mp, fără urmă de teren irosit (“Uite 400 cmp liberi. Hai să punem un cuib de roşii.”); menţionez că amândoi sunt angajaţi cu normă întreagă, dar au fântână proprie făcută abia anul trecut. Printre legume – flori ce mă fac să-mi destind fruntea când a mirare, când a încântare, când a surpriză. Multe. Variate. De la trandafiri la gălbenele, lalele şi crăiţe, de la bujori la liliac, gladiole, narcise şi irişi. Viţă-de-vie pusă anul trecut. Pomi fructiferi în stadiul de beţe cu frunze. Arbuşti – alun, zmeuri, coacăzi de diverse mărci, agriş şi alte minuni cumpărate la ghiveci, de prin hipermarketuri. Flori luate de pe net (echinaceea, cineraria, armeria, cerastium şi ea mai ştie ce). Am plecat pentru vreo două ore şi-am stat la ea cam toată ziua; că am stat nu mă miră, ci mă miră estimarea complet nerealistă de două ore pe care o făcusem când încă eram acasă, că doar ştiam ce se întâmplă când ne vedem, rar, dar bine. Fără vreo programare anterioară, au venit şi cei doi copii ai ei cu jumătăţile lor şi copiii din dotare – sor’mea are 52 de ani, un nepot şi două nepoate -, curtea s-a umplut brusc, că doar eram 12 persoane, şi ne-am gândit la sora noastră comună şi la domnul său; ei mai lipseau, cu cei trei copii ai lor, şi copilul nostru student ca să fie clanul complet. Nu-i nimic, data viitoare. Domnul şi stăpânul lui M., care mereu se foarte bucură când mergem acolo sau vin ei la noi, a pus de-un grătar lung cu momiţe; nu mai mâncasem momiţe de când eram în liceu şi mergeam duminica dimineaţa, pe la 4, în târgul de maşini. Mergeam special pentru grătar: momiţe, fudulii, mici, splină, ficat, inimă, limbă, mici, pe care le mâncam pe un colţ de masă cu muşama soioasă, din tăviţe de carton, cu bere Azuga nepasteurizată la halbă, muştar şi chifle calde. Pe post de tacâmuri foloseam scobitori, din difuzoarele dublu caseturilor se auzeau acorduri de folclor contemporan de genul “Se mărită Mona mea” şi “În staţie la Lizeanu”, în aer era miros de cărnuri fripte, deasupra capului, între noi şi cer, stătea doar o umbrelă decolorată, iar pardoseala se fleşcăia la primii stropi de ploaie. Momiţele au avut gust de libertate adolescentină, berea însă n-a mai avut gust de interzis. Poate şi pentru că era bere premium, dar deh, după o vârstă devii mofturos selectiv. Am plecat pe seară cu rostopască, tătăneasă şi o marcă de plantă ce seamănă cu un brăduţ şi cică e bună de ceai - nu ştiu însă la ce e bun ceaiul respectiv -, cu vreo 6 pahare cu răsaduri de roşii şi 6 fire de castraveţi într-un pet tăiat. Şi, ca să pot căra cu spor paharele, mi-a dat sor’mea şi un wok, de care sunt tare mândră şi abia aştept să-l probez cu legume din producţie proprie, eventual pe pirostriile făcute anul trecut de domnul meu şi nefolosite vreodată.