Am crescut într-un cartier de
margine de oraş – Piteştiul are zona centrală înconjurată de
cartiere pe dealuri, aşa că dacă nu eşti în centru clar eşti în
margine -, fix lângă o pădure care se cerea bântuită metru cu
metru. Părinţii lucrau mai mereu, noi eram mulţi şi doar parţial
supravegheaţi, mergeam în grupuri mari, clădite ad-hoc pe interese
doar de moment comune. În mare, toţi erau pentru mine în aceeaşi
oală – copiii de la bloc -, dar aveam şi oareșcare preferaţi în
masa comună. Unul dintre ei, Gabi, mai mare cu un an, mi-a fost o
lungă perioadă companion de bănănăit pe coclaurile din satele
megieșe, de mers la râu la pescuit sau la bălăceală, de explorat
subsoluri şi acoperişuri, de furat trandafiri de la blocurile cu
pensionari isterici şi fructe de la schitul de călugări care ne
tot alergau răutăcioşi. El a fost primul meu cobai în materie de
tunsori, el mă acoperea la fumat când încă o făceam pe furiș;
ne făceam reciproc confesiuni şi demontam analitic întâmplările
din viaţa noastră, împărtășeam impresii, trăiri, gânduri,
fără a ne judeca unul pe celălalt.
Până am intrat eu în liceu, zi de zi
petreceam ore bune împreună, apoi ne vedeam în week-end şi doar
ocazional în cursul săptămânii. Pleacă Gabi în armată; ne
scriam cam la două săptămâni, eu semnam cu nume de băiat ca nu
să fie obligat să bage flotări şi alergări. Ce-a mai făcut el,
ce-am mai făcut eu, ce mai face tipa pe care el o plăcea în
secret, ce mai e nou pe „la bloc”, ce trupă rock am mai
descoperit, ce film am mai văzut, rezumam ce-am mai citit,
banalităţi cred specifice vârstei, relaţiei, vremurilor.
Eu, în anul IV de liceu; ultima mea
pasiune – să învăţ morse (de la colecţiile de diverse ale
copilăriei am trecut la învăţat diverse chestii inutile în
adolescenţă, că timpul trebuia umplut cu activităţi facultative,
nu cu lucruri impuse). Şi, cum tot era el la transmisiuni, hotărăsc
să-i scriu în morse. Ce? Rezumatul lecţiei la istorie pe care
tocmai mă chinuisem s-o parţial învăţ (n-am fost fan istorie
vreodată); și ca să fie lucrul bine finisat, nu lăsat la stadiul
de eboșă, cu un zâmbet vag sardonic am semnat pe plic cu numele
real.
Trec două spătămâni, nici urmă de
semn de la Gabi. Vorbesc cu sora lui. “A, la cât e de nebun ăsta
(n.m. - Gabi n-avea vreo iubită atunci), n-o fi vrut să ia
scrisoarea, că nici pe-a mea n-a luat-o, că zicea lumea că-s
nevastă-sa și să bage flotări”. Mai trece una, nimic.
Și vin într-o zi mai pe la 6 acasă,
de la școală trecusem pe la bibliotecă, apoi prin Trivale; început
de vară, zăpăciripeli generate de căldura nou sosită. Pe panoul
de cutii poștale - o „vedere” cu
scrisul înspre privitor – poștașul nostru așa făcea când
adrisantul nu era la adresa respectivă sau se mutase, ca să
vadă toți de pe scară și eventual să dea de urma destinatarului.
Numele meu, dar apartamentul 13 (scara avea doar 10); textul: “Un
câmp întins de primăvară/Și-un cer albastru fără nori/Sunt
ochii tăi fecioară/Mai sclipitori ca două stele. Cu drag din drag
celei mai drage”. Semnat „Gaby” cu două punctulețe
deasupra. Întorc cartea poștală – pe față, o fetiță într-un
lan cu oareșce floricele.
Cam o lună nu ne-am mai scris. Și
m-am lăsat și de morse.
5 comentarii:
E clar... te-a lovit melancolia, nostalgia, ...astenia de toamna. eu nu foloseam morse desi stiam, eu inventam scrierea codata, incifrata mai ceva ca mosad-ul. O zi buna! Apropos trivale vine de la trei vai?
@mihai - uneori scriu texte pe care sa le postez cand n-am vreme - sau n-am ce povesti despre ce mai e pe acasa, sau n-am chef de scris. azi n-am vreme:)
(asa se spune)
Dar de Gabi ce-o mai fi si el ce si-o aminti? :D
@Crengu - ne mai vedem intamplator (amandoi am plecat din pitesti), in linii mari stim cum a evoluat viata fiecaruia. el isi aminteste fazele cu flotarile, cu frustrarea, cu coptul razbunarii:)
Straight to the point and well written! Why can't everyone else be like this?
Trimiteți un comentariu