Amintiri din mileniul trecut. Utilizări atipice ale alfabetului morse

Am crescut într-un cartier de margine de oraş – Piteştiul are zona centrală înconjurată de cartiere pe dealuri, aşa că dacă nu eşti în centru clar eşti în margine -, fix lângă o pădure care se cerea bântuită metru cu metru. Părinţii lucrau mai mereu, noi eram mulţi şi doar parţial supravegheaţi, mergeam în grupuri mari, clădite ad-hoc pe interese doar de moment comune. În mare, toţi erau pentru mine în aceeaşi oală – copiii de la bloc -, dar aveam şi oareșcare preferaţi în masa comună. Unul dintre ei, Gabi, mai mare cu un an, mi-a fost o lungă perioadă companion de bănănăit pe coclaurile din satele megieșe, de mers la râu la pescuit sau la bălăceală, de explorat subsoluri şi acoperişuri, de furat trandafiri de la blocurile cu pensionari isterici şi fructe de la schitul de călugări care ne tot alergau răutăcioşi. El a fost primul meu cobai în materie de tunsori, el mă acoperea la fumat când încă o făceam pe furiș; ne făceam reciproc confesiuni şi demontam analitic întâmplările din viaţa noastră, împărtășeam impresii, trăiri, gânduri, fără a ne judeca unul pe celălalt.

Până am intrat eu în liceu, zi de zi petreceam ore bune împreună, apoi ne vedeam în week-end şi doar ocazional în cursul săptămânii. Pleacă Gabi în armată; ne scriam cam la două săptămâni, eu semnam cu nume de băiat ca nu să fie obligat să bage flotări şi alergări. Ce-a mai făcut el, ce-am mai făcut eu, ce mai face tipa pe care el o plăcea în secret, ce mai e nou pe „la bloc”, ce trupă rock am mai descoperit, ce film am mai văzut, rezumam ce-am mai citit, banalităţi cred specifice vârstei, relaţiei, vremurilor.

Eu, în anul IV de liceu; ultima mea pasiune – să învăţ morse (de la colecţiile de diverse ale copilăriei am trecut la învăţat diverse chestii inutile în adolescenţă, că timpul trebuia umplut cu activităţi facultative, nu cu lucruri impuse). Şi, cum tot era el la transmisiuni, hotărăsc să-i scriu în morse. Ce? Rezumatul lecţiei la istorie pe care tocmai mă chinuisem s-o parţial învăţ (n-am fost fan istorie vreodată); și ca să fie lucrul bine finisat, nu lăsat la stadiul de eboșă, cu un zâmbet vag sardonic am semnat pe plic cu numele real.

Trec două spătămâni, nici urmă de semn de la Gabi. Vorbesc cu sora lui. “A, la cât e de nebun ăsta (n.m. - Gabi n-avea vreo iubită atunci), n-o fi vrut să ia scrisoarea, că nici pe-a mea n-a luat-o, că zicea lumea că-s nevastă-sa și să bage flotări”. Mai trece una, nimic.

Și vin într-o zi mai pe la 6 acasă, de la școală trecusem pe la bibliotecă, apoi prin Trivale; început de vară, zăpăciripeli generate de căldura nou sosită. Pe panoul de cutii poștale - o „vedere” cu scrisul înspre privitor – poștașul nostru așa făcea când adrisantul nu era la adresa respectivă sau se mutase, ca să vadă toți de pe scară și eventual să dea de urma destinatarului. Numele meu, dar apartamentul 13 (scara avea doar 10); textul: “Un câmp întins de primăvară/Și-un cer albastru fără nori/Sunt ochii tăi fecioară/Mai sclipitori ca două stele. Cu drag din drag celei mai drage”. Semnat „Gaby” cu două punctulețe deasupra. Întorc cartea poștală – pe față, o fetiță într-un lan cu oareșce floricele.

Cam o lună nu ne-am mai scris. Și m-am lăsat și de morse.