Aproape-primăvară

Iarna asta a fost prea delicată pentru gustul meu, n-am apucat să fac o febră musculară serioasă de la zăpadă, n-am alunecat cu responsabilitate până la cădere niciodată, n-am făcut o degerătură adevărată, nu tu o alergie de la frig, un nas roşu usturătoriu – nimic. Recunosc că încă mai sper, chiar dacă ghioceii înfloresc deja, zambile îşi iţesc timid căpşoarele, iar vulpile bântuie în transă prin lizieră în plină perioadă de rut.

Chiar dacă nu prea-mi convine, trebuie să declar deschis, în mod oficial, sezonul primăvara 2013 la febră musculară; am greblat curtea integral şi-am măturat cu spirit de răspundere şi mătură de beţe zonele cu ciment. Nu că m-ar fi apucat brusc instantaneu şi dintr-odată hărnicia, ci pentru că m-au cointeresat: * domnul meu (care a lăsat larg deschisă poarta de la curtea păsărilor după ce le-a dat drumul din voliera lor) şi * doamnele găini, care harnice şi-au marcat teritoriul nesperat extins cu rămăşiţele digestiei, asigurând şi izuri mândre în zonă, şi capcane lipicioase pentru caramelele de pe tălpile trecărilor. Febră musculară cu mârâit de oase, bun prilej de a descoperi muşchi pe care nu ştiam să-i am şi de a face un studiu de caz asupra sistemului osos, mai ales dimineaţa, când mă ridic din pat.

Azi e vineri şi se profilează un alt sfârşit de săptămână nu ştiu cât de rodnic, pentru că plouă aşezat de aseară. Avem copil acasă în vacanţă, ne vin prieteni în vizită şi mi-am propus să umblu prin seminţe, să ambalez din ele pentru schimb, să visez.

Nu ştiu cum a trecut ianuarie, dar ăst februarie mi se pare deja aproape-primăvară.