Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (10). „Ia-mă nene” în bazinul olimpic

Faza cu „baba nebună" ne-a edificat: îi trebuie copilei noastre pe timp de iarnă activitate fizică de preferinţă structurată, cu ceva disciplină. Până atunci fuseseră de ajuns turele de alergare în jurul blocului, dar nu mai ţinea. Cum procedam: vedeam că are copilul nostru energie în exces, de obicei când ploua, o puneam să-şi ia treningul de fâş impermeabil şi cizmuliţele de cauciuc şi la cuvântul magic „bagă!” alerga foarte satisfăcută în jurul blocului. Când ajungea în dreptul nostru, o întrebam: „Mai bagi?”. „Da!”. Şi tot aşa până obosea.

Bun, şi ce facem acum? O dăm la ceva sportiv. Unde? Nimeni nu primeşte copii sub 5 ani! Balet? Miruna? No way!

După încercări nenumărate, un antrenor de înot acceptă să ne primească beleaua la el în grupa de preşcolari, cu condiţia ca unul dintre părinţi să fie continuu în preajmă, eventual să intre cu ea în bazin. De Ana nici nu s-a pus problema, ea a fost acceptata necondiţionat, în afara faptului că avea mai mulţi ani, mai era şi un copil ascultător.

Le ducem pe fete la bazinul olimpic de trei ori pe săptămână, n-a fost prea uşor ca timp, a trebuit să facem nişte inginerii, dar per total era linişte în casă şi asta e de bine. Fetele se amuzau tare, mâncau pe rupte, de-a crezut tanti de la pâine că avem musafiri, adunatul papucilor din bazin era ritualic deja şi se făcea într-un clincheţit continuu. Până în primăvară am domnit-o.

Şi vine antrenorul cu o propunere: s-o dăm pe Ana la grupa de performanţă.

- Credeţi dvs. că e făcută pentru asta?

- Performanţa e 10% talent şi 90% muncă. Şi Ana e disciplinată, muncitoare, nu e sensibilă la boli…

- Şi Miruna?

- Miruna are talent, dar e bună şi să-i întărâte pe alţii să nu facă ce li se cere.

Ce noutate îmi spunea el! La începuturile aventurii înot îi povestisem că nu-i bine s-o caute în coarne, s-o ia în braţe, că i se va urca în cap. Tipul m-a privit circumspect (ceva la modul muiere nebună habar n-ai ce dascăl mi-s eu) şi şi-a văzut de-ale lui. Când grupa deja învăţase cât de cât să înoate, se practica „o lungime de bazin, dus-întors” (evident cel de copii, care e ca o cada mai mare). Miruna înota agale până la jumătate şi aştepta să se întoarcă vreo victimă a persuasiunii, de al cărei gât să se agaţe şi ea pentru drumul de întors. Un „ia-mă nene” dar nu pe şosea, ci în bazin. Fapt care îi conserva energia pentru sărit în/din/pe pat, fotolii, dulapuri şi alte chestii pe care le mai are omul prin casă. Of, nu mai vine vremea bună odată, că nici cu înotul nu mai ţine!

Vremea bună n-a venit prea curând, dar a găsit Răzvan o soluţie: a adus de la părinţii lui bara de tracţiuni, cu ajutorul căreia în adolescenţă făcea el bicepşi şi tricepşi şi alţi epşi. A montat-o şi când copilul avea exces de energie se lua una bucată plod din dotare şi se planta pe bară. După tumbe, balansări, pseudo-tracţiuni şi ce mai făcea Miruna pe-acolo până obosea, ne striga s-o luăm, că era prea sus pentru ea ca să sară. A folosit din când în când bara până a intrat în liceu.