Plouă. Cu Ion al lui Rebreanu

Plouă și mi-e tare drag, pământul e setos, trage tot, nimic nu curge la vale, cele mai bine de trei luni de secetă l-au secat.
Plouă mocănește, mâțele negre pictează lăbuțe pe pardoseală și lenjerii.
Copaci s-au dezbrăcat, hainele lor se lipesc de tălpile bocancilor și-s purtate involuntar în casă.
Plouă și e rece, plouă și e umed, plouă ploaie invocată și multașteptată.
Prietenul meu real Remus are ochii albaștri și i-a sedus pe cei doi prieteni imaginari ai mei; în mod normal cu el împart vocile din capul meu. Azi însă țin una numai pentru mine: Ion al lui Rebreanu, care-mi spune dojenitor cu-o voce plină, colindătoare prin toate cotloanele minții mele: veeezi, și ziceai că nu pricepi de ce atâtea sacrificii pentru pământ...
Plouă și mă bucur.
Plouă.