Despre zimbrii ţapinari

Scriam zilele trecute despre zimbri - ţapinarii de la care cumpărăm noi lemne, ca să nu încurajăm tăierile ilegale de pădure. Legătura cu ei am făcut-o graţie fostului proprietar, nea Gică, el ne-a recomandat să luăm lemne de la ei, că au exploatare "pe bune" şi-n plus nu-i bine să cumperi de furat şi să bagi ţigan în curte.
Ţapinarul-şef, tatăl băieţilor, are 65 de ani; umblă ferm, cu spatele drept, şi nu-şi arată vârsta, e vorbăreţ, deschis, sfătos. Are cam 1,74 m, vreo 85 de kilograme distribuite bine şi are ceva măreţ în atitudine. Până zilele trecute îi admirasem trei dintre fii - toţi înalţi, drepţi, cu muşchi frumos definiţi, fără a fi opulenţi, oameni muncitori, cinstiţi şi de cuvânt. Acum însă, graţie camionetei care n-a vrut să urce, am descoperit că mai sunt încă doi fii. Are zimbrul-tată opt copii, trei fete, cinci băieţi; fiica cea mare - 38 de ani, fiul cel mic - 22. E supărat că n-are decât cinci nepoţi, că nu toţi şi-au făcut copii, dar mai e vreme; numai că acum e masa goală (numai când mă gândesc cum trebuie să arate o masă cu opt copii mâncând...).
Şi tatăl, şi fii fumează (cel mic, de 22 de ani nu are curajul s-o facă în faţa tatălui, că doar încă locuieşte în curtea lui), nu zic nu la o bere sau la un pahar de ţuică şi nu-i suspectez de vreo confesiune religioasă care să le impună un număr mare de copii.
- De, doamnă, când e mult pământ trebe şi multe braţe...
Băieţii toţi seamănă uşor unul cu celălalt şi toţi cu tatăl, se vede din atitudinea lor respectuoasă care e cel mai mare, care cel mic - pe el au tendinţa cu toţii să-l protejeze -, lucrează ca o echipă sudată, eficientă, fără cuvinte, sincronizandu-se perfect ca într-un dans straniu. I-a luat tatăl lor de la cinci ani la pădure, fiecare era util după puterile lui, i-a pus să planteze puieţi, să cureţe copacii. Au avut mereu de toate în casă, cu şcoala mai uşurel, dar au muncit de mici.
- Am fost la un patron cu carte de muncă, la betoane, îmi dădea 50 de lei pe zi şi la sfârşitu' lunii rămâneam cu două milioane, că de, drumul, mâncarea. Păi tata dă 50 de lei pe zi de om la pădure şi mâncare şi e mai uşor, nu e praf...
Zimbrii iubesc animalele; au câinii liberi, cai îngrijiţi şi răsfăţaţi. Acum au venit cu Doina, iapa albă fătată la ei în curte acum şase ani; pe Doina trebuie s-o priponească dacă au de stat undeva, că altfel n-are răbdare şi pleacă de una singură acasă. E învăţată la mere şi porumb, nu zice nu la zahăr şi trebuie să i se acorde atenţie când doreşte ea.
- Da, mă, da..., şi unul din zimbri o mângâie, că doar Doina dă cu botul şi sforăe uşor.
- Saltă piciorul!, şi Doina ridică piciorul drept. Zimbrul loveşte uşor în laterala potcoavei cu un lemn şi cade o gheată din zăpadă.
- Şi p-ăl'laltul!. Doina ridică şi celălalt picior, gheata din zăpadă cade, dar mai trebuie ceva retuşuri cu un beţişor.
- Stai, mă, că acuşi mergem.
Şi Doina stă, vădit nemulţumită.
- Văd că tractorul stă-n iarnă la grajd, că iapa..., zic eu uitându-mă cu drag la Doina.
- A, păi nu ne înţelegem cu ea, cere la pădure, trebuie s-o scoatem barimi de două ori pe săptămână!
Doina mă studiază cu atenţie; merg şi-i aduc un măr - ştiam din vară că-i plac -, îl mănâncă şi apoi se tot uită în spate, la zimbrii care descărcau lemnele în curte.
- Stai, mă, că treminăm acuşi, scoatem camioneta şi mergem acasă.
Şi-au terminat repede; a plecat întâi camioneta, apoi Doina, fremătând toată, cu căruţa ducând doi zimbri-fii cu feţe aspre, privind drept în vânt.