De la sintagmă la a treia belea a zilei, trecând prin Revoluţia din 89 sau ce-o fi fost şi ochii căprui. Cu citate

Nu, că azi chiar m-a apucat boala pe sintagma „luptător în Revoluţia din Decembrie 1989!”

Am trecut nu prea uşor peste cei 20 de ani sărbătoriţi cu fast şi bani publici, am refuzat să mă uit la televizor în perioada respectivă, am fost în concediu de odihnă cu premeditare, să mă pot rupe de festivisme. Aveam senzaţia că au trecut două decenii degeaba.

1. În astă dimineaţă, Sibi (http://www.poezie.ro/index.php/author/0033198/Aurel%20Sibiceanu) îmi dă un fragment din ce scrie acum: „Apare Eleodor Enăchescu, smulge microfonul din mâna unui vorbitor, anunţă că va pleca voluntar în sprijinul bucureştenilor, la solicitarea acestora, şi doreşte să ştie dacă mai vrea cineva să-l urmeze. Ca prin farmec, balconul s-a golit. Vajnicii luptători aveau urgente probleme organizatorice; în fapt, deja începuse o luptă fratricidă, legată de legitimitatea unora şi altora. În zilele care au urmat aveam să aflu multe amănunte, venite dinspre taberele care se devorau între ele. Până la urmă s-a constituit un grup – 25-35 de persoane. Printre cei care au plecat la Bucureşti s-a numărat şi… secretara redacţiei noastre, Simona Fusaru, pe atunci Voiculescu! O ştiam pe Simona, era o adolescentă rebelă, înamorată de literatură şi muzică, venea la şedinţele Cenaclului Liviu Rebreanu din Piteşti*”…

Şi cum o belea nu vine niciodată singură, ci-n serie de trei, mai citesc şi 2: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/887159/.

Cum s-a făcut revoluţie la Piteşti cred că cel mai bine a scris Doru Enăchescu (http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=2441&Itemid=97) şi cred că şi adevărul lui Sibi** se va apropia de-al meu.

Pe scurt, despre cum mi-am petrecut Revoluţia din Decembrie 89. Lucram de curând la o fabrică de matriţe unde media de vârstă era un pic peste 25 de ani şi o bună parte a angajaţilor erau studenţi seralişti la TCM sau AR. Pe 21 seara am plecat mai mulţi la Bucureşti, cu „ia-mă nene”, cu nişte camioane. Ne-au întors de pe centura Capitalei, nimeni nu putea să intre. Pe 22 pe la 10-11 am plecat cu trenul şi de astă dată am reuşit. Am stat la Televiziune până pe 23 dimineaţă, nu ştiu cât era ceasul, am plecat din Bucureşti pe întuneric şi-am ajuns în Piteşti pe lumină. Venisem să strângem oameni, ajutoare. Voiam să fac un duş şi apoi să mă întorc. N-a fost să fie, pentru că am trecut prin Piaţa Milea şi de-acolo am plecat iar la Bucureşti cu un autobuz, vreo 40 de persoane. Ne-am întors pe 25 decembrie, după apus. Pe 26 am plecat iar, tot cu autobuzele, ne-am întors pe 27. Până pe 8 ianuarie am tot făcut drumuri Piteşti-Bucureşti, cu trenul, cu „ia-mă nene”, care cu ce-a putut.

Ce-am făcut? Am dus apă şi alimente, am fost în mulţimea de la Arcul de Triumf şi Televiziune, am spălat şi pansat răni la Elias, am văzut bălţi de sânge, oameni căzând şi murind în jurul meu. Aş fi putut face mai multe sau aş fi putut să nu fac nimic. Aşa a fost să fie. Când m-am întors jocurile erau deja făcute, vârfurile ierarhice aveau secretare cu fuste mulate, erau „liberali” care nu auziseră de Brătieni, văzusem că Revoluţia e loviluţie…

De ce-am plecat? Pentru că din adâncurile mele a năvălit revolta şi n-am putut altfel. Cine mi-a fost alături? Majoritar decreţei, ca şi mine***. Ce-aş face acum de-aş avea aceeaşi vârstă? Acelaşi lucru. Pentru că trăirile de-atunci zece vieţi de-aş avea nu le voi mai încerca. E peste cuvinte să descrii cum e când simţi toţi oamenii buni, frumoşi, deschişi în jurul tău, când simţi că faci parte din ceva mai presus de poate, că lângă tine se scrie istoria. Că la 20 de ani oricum moartea nu ţi se poate întâmpla ţie.

Am plecat pentru vreun interes material? Nu, pentru ideea de libertate. Şi-atunci pentru ce să aştepţi o pensie de la stat? Pământ? Spaţiu comercial? Faci negoţ cu un ideal sau…?

Recunoaştere da, merită cei care au ieşit în stradă. Dar material (să mă ierte domnii revoluţionari cu acte, mai ales cei care-au făcut revoluţia privind la televizor), doar cei care au rămas infirmi, orfani. Nu putem pune egal între „am fost acolo” şi „tata a murit ca eu să pot avea ce am azi”.

Nu mi-am făcut dosar de revoluţionar, cu toate că mulţi dragi amici pe care atunci mi i-am făcut au insistat. Cred c-am o genă lipsă în lanţul ADN. Termenul de depunere e demult depăşit, ceva la modul „se poate întocmi dosarul că ai ochii căprui până la data de. Dacă nu te-ai încadrat în termen, ai ochii verzi”. Însă faptul c-am fost atunci, acolo, nu mi-l poate lua nimeni.

Aştept a 3-a belea a zilei de azi.

• Între noi fie vorba, mă atrăgea mai mult privitul la „şedinţele” clubului de bridge, care era în aceeaşi perioadă în holul Palatului Culturii. Când fumul de ţigară devenea prea dens, intram la cenaclu.

** Cum l-am cunoscut pe Sibi. Îl ştiam din oraş, era una din figurile boeme; ne întâlnim în anticariat la d-na Pavel. Pe raft, volumul lui „Cartea făpturii”, cu autograf şi dedicaţie. Cumpărasem şi eu unul din librărie cu ceva vreme în urmă, fără autograf, evident. Îi arăt din priviri cartea. „Am ajuns clasic deja, sunt în anticariat. Aşa aveam şi eu părul, tot ca tine.” Nici acum nu am autograf pe „Cartea făpturii”.

*** Şi dragul de tata. 25 Decembrie, când m-am întors: „Miroşi a praf de puşcă.” „A ce-ai vrea să miros, a flori de măr?” „Când pleci?” „Mâine.” „Du-te, tată, dar să dormi bine la noapte.”