Schimb confort urban pe libertate rurală (9) sau Cizmele de cauciuc

Dacă-mi spune cineva că se plictiseşte locuind la curte nu-l cred. Mereu ai alternative confortabile la ceea ce faci, pericolul e să te apuci de prea multe şi să nu termini nimic. Nu trebuie să te pricepi, doar să vrei să faci ceva. În week-end-ul care tocmai a trecut eu am vrut!

Mă pregăteam zilele trecute să vă spun că am o sută de mii de feluri de mânuşi, cizme de cauciuc, pelerină de ploaie şi nu mi-e teamă să le folosesc. Cizmele le aveam din noiembrie, dar nici nu le probasem. Vineri mă sună Răzvan să cobor să-l ajut să aducă ceva acasă (remember, maşina nu urcă până în curte, rămâne pe margine drumului mai jos). Oricum îmi făcuse poftă deja Simona Tache de cizme de cauciuc (http://www.simonatache.ro/2010/02/11/flacara-mov-a-cizmelor-de-cauciuc/), în plus însă, venind cu copilul nr. 1 per pedes de la rondul dinspre Mioveni (cu o ocolire pe la dulcegăria italiană), luasem generos apă la ghete. Îmi pun eu cu elan cizmele verzi de cauciuc… Stranie senzaţie, gleznele capătă rigiditate, dar sunt eficiente. Asta vineri. Sâmbătă mă loveşte un gând: dacă e apă infiltrată în beci? Era. Iau iar cizmele, cobor şi cu aportul neprecupeţit al celor două fiice din dotare scoatem apa (domnul meu era plecat). Duminică – idem, numai că era şi Răzvan acasă şi-a mers mai repede. Presupun că diseară, când ajungem acasă, se va executa aceeaşi operaţiune. Şi gata ritualul: se încalţă una pereche cizme verzi de cauciuc, se iau două găleţi din plastic şi una bucată cutie de îngheţată cu care se scoate apa din butoiul metalic amplasat ghiduş pe post de recipient-colector în fundaţia beciului, se pune apa în găleţi, se cară apa, se varsă pe afară pe pământ, timp în care motanul urban Jinx e disperat că nu-l lasă lumea să intre şi el în beci, unde a aterizat o singură dată, graţie forţei gravitaţionale… Avem şi pompă albastră pentru apă, dar n-avem furtun. O să ne cumpărăm noi într-o zi…

Ce-am mai făcut sâmbătă? Am curăţat şanţul din beton de gheaţă şi am aranjat canalele de scurgere a apei… Cam la o săptămână după ce ne-am mutat, mi s-a părut mie că zona adâncită de lângă fundaţia „acareturilor” e urâtă. Şi cum aveam belşug de pietre în zonă, am făcut eu nişte aranjamente… În timp, acolo s-au mai adunat frunze, paie, pământ şi alte minunăţii, ceea ce făcea ca apa din curte să fie într-o nemişcare lacustră oriunde nu era plantat beton… Aşa că am scos pietrele, am strâns bălăriile adunate şi mândră m-am simţit ce utilă a fost munca mea şi mai ales că mi-a dat mie, singură, prin cap să fac asta…

Duminică dimineaţa mirosea a primăvară, păsărelele erau foarte gălăgioase şi-un cor de cocoşi se lăudau. Au răsărit zambilele unde s-a topit omătul şi, o dată cu ele, şi lamela metalică de la lopata de zăpadă… Pe-asta nu ştiu exact când am plantat-o, doar că anul ăsta. Nu din alt motiv, dar prima dată când a nins a pierdut-o Răzvan prin curte şi a găsit-o de Revelion.

A dat colţul ierbii, am văzut eu în faţa curţii unor vecini. Când „dă colţul” iarba e de bine, când un om „dă colţul” e de rău. Discriminatorie expresia, nu?