Despre nuntă şi alţi demoni

Rar mă uit la televizor, şi atunci de obicei cu un scop clar, cum ar fi Californication, Anatomia lui Grey, Top Gear sau ocazional (adică dacă din întâmplare dau de) BizBazar şi Profesioniştii Eugeniei Vodă. Când şi când, mă las manipulată de vreun buletin de ştiri, în funcţie de cheful pe care-l am: cine să mă manipuleze astăzi? Mda, Realitatea… Ei, într-o asemenea situaţie dau de-o mândră ştire: în Boston a devenit deja o tradiţie „fuga mireselor” după o rochie pentru nuntă. Sunt nu ştiu ce reduceri care le fac pe onor viitoarele neveste-de-microunde să stea la cozi interminabile încă de noaptea, să-şi ia neamul cu ele să apuce cât mai multe rochii din care să o aleagă pe cea mult (prea) visată. Asta am înţeles în timp ce asiduu căutam telecomanda, încercând în mod succesiv să schimb programul cu mobilul meu, cu al lui Răzvan (şi zău n-a mers!).

Niciodată n-am înţeles de ce tipele se visează mirese, de ce trebuie anunţată cu surle şi trâmbiţe hotărârea, de ce sunt ţipetele şi săriturile cu „Vai! Te-a cerut?”, mai ales când relaţia are ceva ani…

De ce să umbli jde mii de ani după faimoasa rochie alb-virginală (când nu mai eşti virgină de-un mileniu, şi bine că nu mai eşti) pe care-o porţi mai puţin de-o zi şi cu care îţi vei bloca juma’ de dulap restul vieţii sau până la viitoarea nuntă proprie, când oricum îţi cumperi alta…

De ce trebuie să ai alături sute de invitaţi pe care nu-i cunoşti, în ziua nunţii tale, când se presupune că eşti buricul universului, tocmai atunci trebuie să dai bine-n peisaj în faţa lu’ nora lu fratele lu cumantu’ lu’ naşu’ lu’ văru lu’… Şi la final, după nunta cu dar ce ţi-a adus bani de-o lună de miere de 12 zile pe litoralul grecesc last minute şi-o mobilă de dormitor, rămâi cu datoria morală de-a merge la alte nunţi, ale unor oameni de care nici că-ţi pasă, dar… au fost la tine la nuntă, dacă nu ei, măcar nemuri de-ale lor. Nu contează că te doare măseaua, că e ultimul episod al unui serial pe care-l urmăreşti de ţşpe ani sau n-ai chef şi gata. Şi mergi o viaţa la sindrofii diverse, uneori şi două într-o zi (că urmează botezul, tăiatul moţului şi tot aşa până la înmormântare), ale unor oameni cu care n-ai nimic în comun. După o vârstă, mergi pentru că ai şi tu copii care o să facă nuntă, copii, o să moară… Şi gata cercul vicios în care intri de bună voie şi nesilit de nimeni, o dată cu „da”-ul de la primărie.

Apoi tot restul vieţii trebuie să porţi verighetă, ce, e centură de castitate să mă împiedice fizic? Sau blestem de deochi pubian pentru ipoteticul obiect/subiect al pasiunii mele?…

De ce trebuie să pui pe frigider poza intrauterină a lu’ ăla micu’ de la ecograf, sau la mobil poza nevestei/bărbatului wallpapper? Îmi plac tipi cu ringtone cu „warning! It’s the wife”, care n-au poze cu progeniturile pe mobil decât dacă acestea comit ceva absolut ridicol, sau au poze cu nevasta prevăzută cu bigudiuri şi ceva mască de faţă verde.

Sunt eu defectă?!