Despre nuntă şi alţi demoni (II)

Cum a fost cu nunta noastră. Cu domnul şi stăpânul meu pot spune că am crescut împreună, locuiam la vreo două blocuri unul de celălalt, dar am intrat în acelaşi grup în liceu, cam doi ani. Apoi ne-am pus „pe bune” alţi doi ani, următorii doi – fiecare a avut relaţiile lui, din care am tras concluzia că tot înainte era mai bine. Ne-am întâlnit aproximativ accidental, n-am mai ieşit din casă cam două zile… După vreo două luni, domnul meu a început cu „vreau bebe!”. După încă două luni de insistenţe zilnice, fac eu un calcul: da, vreau un copil cu el. Am cam fi vrut noi să ne căsătorim atunci, dar una lume considera că nu suntem cea mai bună alegere unul pentru celălalt. Aş fi ipocrită să pretind că asta ne-a împiedicat, motivul real e că eu nu eram sigură că drumul ne va fi acelaşi şi mă-ntrebam de ce să ne mai complicăm cu nişte acte. Copil însă voiam. A venit bebe, a făcut bebe opt luni, una lume mai sus pomenită ne asasina cu „haideţi, măi copii, creşte fata şi o să pună întrebări, cununaţi-vă şi voi”. Şi am făcut cununia civilă. Într-o zi de joi, că sâmbătă era deja 1 Mai şi ar fi fost de rău augur: o viaţă de muncă în casă (de fapt, n-am vrut să fie mai şi gata). La oficiul stării civile, noi şi cele vreo 6-8 persoane care ne-nsoţeau eram cam prea albi faţă de ceilalţi care aşteptau să intre sau tocmai ieşeau. Şi atunci am înţeles de ce tanti de la ghişeu insistase cu „joia???”…
Vine copilul nr. 2, face copilul nr. 2 opt luni. Tot într-o joi, pe seară, una din cele trei prietene ale mele din copilărie/adolescenţă (nu Giani, el e tip!), C, vine supărată bombă cu o sticlă de votcă şi cu „eu nu mă mai mărit, aşa mi-e mie dat, e aranjat totul, băutură, local, am trimis invitaţii cu numele naşilor pe ele” etc. Tocmai aflase că naşii aleşi n-o mai cunună, asta cu trei săptămâni înainte de nuntă, c-au avut un accident cu maşina şi financiar nu-şi mai permit sau ceva de gen. Ea avusese o tentativă de măritat (cu acelaşi tip, fireşte) şi cu un an înainte, dar intervenise ceva. Şi cum nu putea să-şi pună pirostriile decât fix de ziua ei, dacă rata şi anul acela trebuia să mai aştepte o eternitate. În timp ce munceam la votcă şi pe prietenă o chema natura, începe Răzvan:
- De ce n-o cununăm noi?
- Păi noi nu suntem cununaţi!
- N-are nimic, ne cununăm!
- Păi sunt în doliu după tata!
- Mergem la mama ta şi-i zicem!
- Şi de unde inventăm naşi?
- Sor’ta! O anunţi după ce-ai aranjat totul.
Zis şi făcut. Îi propunem lui C, ea se bucură foarte („eee, aşa o să vii şi tu la nunta mea”*), rămâne peste noapte la noi şi toată lumea e fericită. Dimineaţă (pe la 10-11), rămâne Răzvan cu fetele, noi două, ca nişte doamne ce suntem, plecăm la mama să-i cerem acordul (ni-l dă cu drag), mergem la preot să ne programeze cununia a doua zi (aaaa, nu, nu mai e loc, avem cununii până la patru, poate săptămâna viitoare. părinte, avem doi copii, trăim în păcat de o mie de ani, eu nu mai vin! la 5 e bine?), mergem la soru-mea şi ea e de acord - cu toate că e o tipă spontană şi-i un interlocutor redutabil, cu verb iute, rămâne fără grai; bine că s-a întâmplat asta după ce ne-a dat acceptul.
Vine ziua, mergem la biserică (eu evident NU în rochie albă, dar în rochie, nu în blugi!), Isaia dănţuieşte…
Ne întoarcem cu toţii acasă, o şampanie, un pişcot, pleacă lumile şi rămânem cei doi proaspăt însurăţei, soacra şi viitoarea fină. A urmat o faină noapte a nunţii în care am jucat canastă până-n zori. Noroc că cele două fiice din dotare au dormit cuminţele.
Am cununat-o pe C. şi după vreo doi ani (iar doi ani? Ce-am eu cu doi ani?) îmi dau seama că domnul şi stăpânul meu NU M-A CERUT DE NEVASTĂ! Indignată îl anunţ, el refuză amuzat de indignarea mea ideea să se pună la patru ace şi să vină cu şampanie şi garoafe la părinţii mei (între timp tata se dusese şi ar fi fost mai dificil), dar îmi cumpără un inel cu marcasite (pe care nu-l port, evident, cum nu port nici verigheta), cică „de logodnă”. Dacă mă gândesc, asta urma după doi copii, cununie, nuntă: logodna. Peste ea sărisem, fusese doi într-una (ca cafeaua) cu cununia.
Aşa că nu mergem la nunţi, botezuri & comp, nu mă consider datoare nimănui să fac act de prezenţă. Dacă ne e drag, ne întâlnim după eveniment şi punem de-o băută fără mofturi şi cu mult râs. Şi de ne place, şi cu dansat pe mese şi lăutari la ureche, ceea ce vă doresc şi vouă.

* De când am început să hotărăsc eu pentru mine, nu mai merg la nunţi. Am fost la două, unde noi am cununat, şi la una care era programată cununie civilă şi-a deraiat în nuntă între Piteşti şi Olteniţa.