Vine copilul nr. 2, face copilul nr. 2 opt luni. Tot într-o joi, pe seară, una din cele trei prietene ale mele din copilărie/adolescenţă (nu Giani, el e tip!), C, vine supărată bombă cu o sticlă de votcă şi cu „eu nu mă mai mărit, aşa mi-e mie dat, e aranjat totul, băutură, local, am trimis invitaţii cu numele naşilor pe ele” etc. Tocmai aflase că naşii aleşi n-o mai cunună, asta cu trei săptămâni înainte de nuntă, c-au avut un accident cu maşina şi financiar nu-şi mai permit sau ceva de gen. Ea avusese o tentativă de măritat (cu acelaşi tip, fireşte) şi cu un an înainte, dar intervenise ceva. Şi cum nu putea să-şi pună pirostriile decât fix de ziua ei, dacă rata şi anul acela trebuia să mai aştepte o eternitate. În timp ce munceam la votcă şi pe prietenă o chema natura, începe Răzvan:
- De ce n-o cununăm noi?
- Păi noi nu suntem cununaţi!
- N-are nimic, ne cununăm!
- Păi sunt în doliu după tata!
- Mergem la mama ta şi-i zicem!
- Şi de unde inventăm naşi?
- Sor’ta! O anunţi după ce-ai aranjat totul.
Zis şi făcut. Îi propunem lui C, ea se bucură foarte („eee, aşa o să vii şi tu la nunta mea”*), rămâne peste noapte la noi şi toată lumea e fericită. Dimineaţă (pe la 10-11), rămâne Răzvan cu fetele, noi două, ca nişte doamne ce suntem, plecăm la mama să-i cerem acordul (ni-l dă cu drag), mergem la preot să ne programeze cununia a doua zi (aaaa, nu, nu mai e loc, avem cununii până la patru, poate săptămâna viitoare. părinte, avem doi copii, trăim în păcat de o mie de ani, eu nu mai vin! la 5 e bine?), mergem la soru-mea şi ea e de acord - cu toate că e o tipă spontană şi-i un interlocutor redutabil, cu verb iute, rămâne fără grai; bine că s-a întâmplat asta după ce ne-a dat acceptul.
Vine ziua, mergem la biserică (eu evident NU în rochie albă, dar în rochie, nu în blugi!), Isaia dănţuieşte…
Ne întoarcem cu toţii acasă, o şampanie, un pişcot, pleacă lumile şi rămânem cei doi proaspăt însurăţei, soacra şi viitoarea fină. A urmat o faină noapte a nunţii în care am jucat canastă până-n zori. Noroc că cele două fiice din dotare au dormit cuminţele.
Am cununat-o pe C. şi după vreo doi ani (iar doi ani? Ce-am eu cu doi ani?) îmi dau seama că domnul şi stăpânul meu NU M-A CERUT DE NEVASTĂ! Indignată îl anunţ, el refuză amuzat de indignarea mea ideea să se pună la patru ace şi să vină cu şampanie şi garoafe la părinţii mei (între timp tata se dusese şi ar fi fost mai dificil), dar îmi cumpără un inel cu marcasite (pe care nu-l port, evident, cum nu port nici verigheta), cică „de logodnă”. Dacă mă gândesc, asta urma după doi copii, cununie, nuntă: logodna. Peste ea sărisem, fusese doi într-una (ca cafeaua) cu cununia.
Aşa că nu mergem la nunţi, botezuri & comp, nu mă consider datoare nimănui să fac act de prezenţă. Dacă ne e drag, ne întâlnim după eveniment şi punem de-o băută fără mofturi şi cu mult râs. Şi de ne place, şi cu dansat pe mese şi lăutari la ureche, ceea ce vă doresc şi vouă.
* De când am început să hotărăsc eu pentru mine, nu mai merg la nunţi. Am fost la două, unde noi am cununat, şi la una care era programată cununie civilă şi-a deraiat în nuntă între Piteşti şi Olteniţa.
6 comentarii:
Imi place mult cum scrii, o sa mai intru pe blog, poate mai postezi si altceva.
Pe mine m-a cerut Alin prin telefon... dar daca stau sa ma gandesc inca nu mi-a luat inel... e cazul sa ii zic, deci.
Multumesc, Iolanda. Mai postez.
Ema, clar trebuie inel. Si s-ar putea, ca bonus de intarziere, si niste cercei. Inelul pe care mi l-a luat domnul meu e model de serie mica sau unicat, cu sparturi de diamante bla-bla, aur de 18 carate, eu nu mai puteam sa cer bonus. Tu poti sa incerci macar.
Splendid!
MR
Multumesc, M.R. Chiar asa a fost.
Trimiteți un comentariu