Schimb confort urban pe libertate rurală (22). A mai fost un week-end

* Animale. S-a întors Figaro din peregrinări, e bătut, slab şi ahtiat după tandreţea noastră. I-am doftoricit numeroasele răni, acum mănâncă mult, doarme mult, toarce şi mai mult şi sper să-şi revină repede. Ceilalţi doi motani îl privesc contrariaţi, îl adulmecă şi par a nu-nţelege de ce-a fugit de-acasă când merii au înflorit şi-i aşa de bine la vânat de păsări în pomii din livadă (vânătoare de amorul artei, că de prins ceva – nici gând). Jinx însă a capturat un şoricel de pădure; era foarte mândru de ispravă şi l-a adus să-l mănânce sub ochii mei. Sincer, şi eu am fost mândră de el, eram obişnuită să-mi aducă fluturi şi mai repede m-aş fi aşteptat să se sperie de-un şoarece decât să-l prindă, dar uite c-am ajuns să mă mir: motanul meu orăşean prinde şoareci, fie ei şi sinucigaşi, că altfel nu pricep cum de-a atins Jinx astă performanţă.

Câinii sunt scoşi zilnic la plimbare şi Grasul mai mereu îşi ia câte o ceva de jucat cu el. Dacă e minge, e de mare fineţe, că aşa o viteză capătă pe pantă… Altfel oricum o abandonează pe drum. O dată întors în curte, îşi aminteşte de ea şi se vaită. Atunci trebuie fie să-i aducă cineva jucăria, fie să meargă cu el să şi-o ia. Ieri însă a avut jucării noi: s-a amuzat cu două nuci până le-a mâncat.

Am cumpărat opt pui nărozi şi foarte drăguţi, toţi roşcaţi, şi vase de grăunţe/apă pentru ei (bune invenţii!). Umblă toţi precum căţeii după Miruna, ea îi hrăneşte din mână, îi mângâie şi-i stau pe braţ ca papagalii; dorm pe pământ cu toţii, în preajma găinilor buimace care au înţeles până la urmă că noaptea trebuie să doarmă, dar încă nu s-au prins că operaţiunea somn se face în spaţii special amenajate.

* Plante. Căpşunii au multe flori, privighetoarei nu-i ştiu cântecul, dar liliacul a-nflorit sigur. Am plantat arţarul canadian şi-o thuie nou-nouţă, am mai pus ceva seminţe, anason cred, mai avem de mutat nişte margarete dintr-un ghiveci. După atâtea chestii plantate în grădină, prin curte şi pe unde am mai apucat, vedem noi mai la vară ce-o să iasă din recentele şi haoticele „amenajări” peisagistice.

S-a întâmplat şi o chestie stranie: în noiembrie, când am extins casa, a crescut şi aleea betonată de lângă ea, prilej cu care un piersic a fost îngropat în ciment. L-a tăiat domnul meu la o înălţime aproximativă şi-i foloseam cele trei crengi pe post de suporturi de pahare. Mai nou, trunchiul are muguri din care frunzele stau să plesnească…

* Amenajări de peisaj schimbătoare. Răzvan le-a stricat bucuria vrăbiilor: a închis cu poliuretan zona din coama casei unde intrau ele gureşe şi, dacă tot era cocoţat pe scară, momentul a fost oportun şi pentru a agăţa acolo o zdrăngănea din bambus în care vântul sună tare bine. Le-a mai stricat domnul meu şi bucuria câinilor, care nu mai pot acum să sape să vadă ce am îngropat eu în pământ: a făcut un frumos gard lângă casă, cu portiţele aferente. Ieri, căutând cu fetele un ivăr pentru una dintre porţi („e auriu cred, trebuie să fie pe-acolo pe undeva”), i-am făcut ordine lui Răzvan în atelier. Ordine având, evident, o structură logică tipic feminină. N-am găsit ivărul („a, nu e? însemnă că e undeva prin chioşc”), dar nici el nu mai găseşte nimic acum în atelier!