Schimb confort urban pe libertate rurală (76). Fermier, cumpăr unelte v.1.1, ab initio

Ne vedem noi proaspăt proprietari ai casei pe pământ, veniţi din plină cultură urbană de ciment şi gard viu. Clar, ne trebuie unelte, că sunt obligatorii la casa omului, aşa că redau achiziţia lor în subiectiva ordine pe care a păstrat-o memoria mea.
Prima investiţie – hârleţul. A cumpărat (scump, doamnă, scump!) domnul meu unul din hipermarket, mai mic decât uzual, cu mâner special, de care văzuse el nu ştiu unde şi ştia că e „bun”. Au confirmat în timp calitatea lui şi tanti Neta (fosta proprietară), şi nea Costică (consilierul nostru de grădină). Exceptând faptul că i s-a rupt până acum o coadă (atipică, scumpă şi ea), nu ne-a rezervat surprize. E foarte uşor de utilizat, am încercat să sap cu el numai după ce-am văzut-o pe Miruna în acţiune şi mi-am spus „dacă poate ea, pot şi eu”. Şi chiar pot, cu toate că la capitolul „tehnică” încă stau prost şi irosesc energie.
A urmat lopata. Încă nu ne mutasem, se executa operaţiunea „construit extindere pentru inclus scara către etaj în interiorul spaţiului locuibil”. Se turna ciment, se plimba nisip, era necesară. Şi-a dovedit utilitatea, şi ea tot de la hipermarket luată. Cred că e bună, dar mă întreb oare o lopată poate fi şi proastă? Scumpă şi ea, dar tare bună la umplut cu pietriş borduri făcute din bolovani în scopul construirii de alei (bechtelul meu), la pus pământ pentru muşuroirea de toamnă a trandafirilor
Cum încălzirea o facem cu lemne, la câteva zile după ce ne-am mutat am constatat că ne trebuie un topor mai mare, numit secure. Aveam noi în portbagaj un toporaş pentru mersul la grătar, dar săracul era depăşit de sarcini, aşa că am hotărât să-l folosim numai la treburi mai uşurele, cum ar fi făcutul lemnuţelor de aprins focul. A cumpărat Răzvan o dihanie tot din hipermarket (scumpă în draci!), a cărei coadă a cedat rapid. Evident că cele din comerţ nu se potriveau datorită formei atipice a părţii metalice, aşa că în primă fază ne-a manufacturat un vecin amabil o coadă, pe care a protejat-o cu nişte tablă pe zona de montare. După vreo două zile a cedat şi ea, aşa că din acelaşi supermarket am cumpărat coadă specială la un preţ special de mare. Securea e în exclusivitate ustensila domnului meu, pe noi, cu toată bunăvoinţa arătată, încă ne atacă. Toporaşul însă îl folosim toate trei, chiar dacă acum are un look uşor diferit, adică tot plasticul galben pe care-l avea pe coadă a dispărut din lovituri accidentale cu diverse obstacole, cum ar fi butucul de tăiat lemne.
La câteva zile după ce ne-am mutat, a venit sor’mea M. Am făcut noi multe împreună (tăiat viţa cu foarfeca de friptură, curăţenie în curtea păsărilor, greblat – cu grebla foştilor proprietari – frunzele şi ars…). Şi, văzând că mătur zonele de ciment cu mătură clasică, mă întreabă: „Soro, tu N-AI MĂTURĂ DE BEŢE? N-aveam, dar încrederea neprecupeţită în gradul ei de cunoaştere într-ale vieţii la curte m-a făcut să-mi cumpăr. Din târg. Două odată (evident, proaste, că scria „orăşean” pe fruntea mea şi tanti s-a prins). Mătura de beţe e cu adevărat obligatorie, te scuteşte de multă muncă.